Volumul scriitoarei israeliene Nava Semel mă convinge că
în afara „aerului rezidual” există
şi o „memorie reziduală”. Pot spune ce este „aerul rezidual”. Este prima gură de aer, prima inspiraţie a copilului când vine
pe lume şi este însoţit de primul ţipăt. Acest aer rămâne toată viaţa în adâncul plămânilor,
nu este expirat în nici o situaţie din timpul vieţii omului. El este, în adevăr, „ultima suflare” a oricărei fiinţe umane. Putem spune că de „aerul rezidual” nu putem scăpa niciodată. Nici de „memoria reziduală” nu se poate scăpa. Dar, cel puţin eu, nu pot
să explic de unde vine,
care este mecanismul său de supravieţuire şi mai ales mijloacele pe care le foloseşte pentru a ne face să trăim fapte pe care nu le-am cunoscut niciodată, dar despre care avem sentimentul că ne aparţin, că sunt în noi, asemenea aerului rezidual. Diferenţa între cele două entităţi este aceea că în cazul aerului nu ne dăm seama de el şi îl conţinem, iar în cazul memoriei avem conştiinţa ei fără să-i fi avut experienţa.
Am întâlnit-o pe Nava Semel la Bucureşti în primăvara anului 2002. Venise în România cu un scop precis – să ţină câteva prelegeri la Universitatea din Cluj, pe o temă deosebit de sensibilă, Holocaustul şi memoria acestuia. Când am spus că tema este deosebit de sensibilă n-am exclus faptul că ea este şi terifiantă în acelaşi timp. Dar caracterul deosebit al temei în România vine din lunga „pauză de cunoaştere” a faptelor şi dimensiunilor reale ale Holocaustului – aş prefera termenul ebraic de Şoah – în fruntariile României.
Cum ar fi putut construi noua societate ideală, cum s-ar fi putut făuri „omul nou” dacă am fi avut de rezolvat şi câteva dureroase probleme de conştiinţă?
Cartea scrisă de Nava Semel nu priveşte direct Şoah-ul, ci remanenţa acestuia. Generaţia copiilor Şoah-ului alcătuieşte majoritatea personajelor povestirilor Navei Semel. O generaţie cu mari probleme de înţelegere a lumii. Şi ce poate să înţeleagă un om ai cărui părinţi au traversat un infern dintr-o lume în care se fac demonstraţii publice pentru eliberarea lui Rudolf Hess, unul dintre creatorii infernului? Ori într-o lume în care inventatorii rachetelor V produc în continuare rachete menite să-i ucidă pe cei care au supravieţuit iadului pământesc, pe ei şi pe urmaşii lor, dar în acelaşi timp conving pe oricine stă să-i asculte că lagărele şi moartea pe criterii etnice nu sunt decât scorneli răuvoitoare? Şi cum să se înţeleagă pe ei înşişi când au sentimentul că umblă prin lume asemenea unui gheţar marin – cu cea mai mare parte a sufletului lor scufundată într-un trecut care nu se mai vede, dar care hotărăşte asupra prezentului şi viitorului? Cine sunt ei, copiii Şoah-ului?
Nava Semel este chiar un astfel de copil, iar privirea sa lucidă, capacitatea de a se obiectiva şi de a privi lucrurile în aşa fel încât să facă imposibilă împărţirea în alb şi negru, între trecut şi prezent, între prezent şi viitor, ci de a înţelege că tot ce ne înconjoară şi tot ce este sufletul nostru se află într-o stare osmotică, o fac să fie un autor credibil iar întrebările sale sunt tulburătoare.
După ce citeşti această carte este greu să nu te întrebi – cum se va termina, oare se va termina vreodată acest coşmar? Dacă îl negi înseamnă să-l continui, dacă nu ieşi din el devii prizonierul celor ce l-au dezlănţuit. Răspunsul se află tot în paginile acestei emoţionante cărţi, dar nu-l poţi afla dacă nu-ţi faci un sever examen de conştiinţă – tu unde te-ai fi aflat, tu ce-ai fi făcut? Dacă vei fi reuşit să răspunzi la o astfel de întrebare poţi să fii în stare să te gândeşti cum va ieşi omenirea de sub „pălăria de sticlă” a Holocaustului. Ieşirea nu este decât una singură – să afli tot, să nu uiţi nimic şi să nu mai crezi că tu nu poţi face nimic pentru a nu se mai petrece asemenea oribile fapte.
Între alte lucruri ce te pot determina să găseşti ieşirea din coşmar este şi această carte a Navei Semel, un scriitor adevărat şi un om care îşi asumă o serioasă responsabilitate, aceea dea ne vindeca de răni văzute şi mai ales nevăzute. Dar, cu toatele, dureroase. Atât de dureroase încât ne împiedică să mai trăim.
Copiii Şoah-ului nu sunt doar cei care au supravieţuit, care sunt urmaşii celor care au dispărut, ci suntem cu toţii. Cu cât vom înţelege, fiecare în parte, acest lucru, cu atât vom fi mai liberi, cu atât vom avea o şansă de a ieşi din coşmar. Nava Semel nu doar ştie ci şi scrie, iese din coşmar.
Mai multe recenzii despre Pălăria de sticlă