Lipsiţi de limbaj, copacii îşi exprimă sentimentele brutal, fizic. Ei înţeleg
doar anotimpurile, fenomenele…Îşi leapădă frunzele
în semn de protest. De la noi oamenii, înţeleg doar poluarea:
şi totuşi noi
nu am dezechilibrat mediul, i-am dat doar o parte din echilibrul nostru. Ne-am adaptat mediului milioane de ani. Acum el ni se adapteză.
Oare cînd întreg Universul va palpita asemenea inimilor noastre?
Ceea ce ni se părea cîndva îndepărtat e acum atît de aproape. Cît va
mai rezista spaţiul acestei lupte?
Planetele sunt asemenea nisipului mării. În curînd le vom acoperi cu tălpile noastre.
Dacă vom depăşi orice limită de viteză, ne vom trezi în locuri la care nici nu am gîndit. Acesta e paradoxul vitezei.
Deocamdată, distanţele dintre stele nu le măsurăm în parseci, ci în dorinţe iluzorii.
Şi totuşi la ce am aspira spre imensităţi, cînd încă nu am înţeles frumuseţea culorilor sau sublimul petalelor? Universul nostru, cel în care ne ducem existenţa, e tot ce ne trebuie. Restul-generaţiilor ce vor veni. Şi ele au dreptul la descoperire. Misterul rămîne veşniciei.
Diferenţa esenţială dintre lumea reală şi cea virtuală e arderea. În lumea reală totul se consumă. Doar în virtual totul se transformă. Pentru noi, oamenii, evident.Însă unicul sens al vieţii e moartea. De am străbate spaţiul sau timpul, de am pătrunde în lumi virtuale sau universuri paralele, moartea ne va ajunge din urmă. Sau poate ea se află pretutindenea. Toate căutările noastre îşi află astfel sfîrşitul. De aici teama
dar şi dorinţa de a trăi.
Dorinţa nemuririi, a transcenderii, ne vine tot din moarte. Speranţa, visul, simţirea…iată de ce trebuie să-i mulţumim. Doamna umbrelor e cea care deschide orizonturi raţiunii. A fi nemuritor înseamnă a fi inert, iar noi avem nevoie de mişcare.
Şi Universul e muritor? Da, asemenea unui organism uriaş. Doar că la el timpul şi spaţiul sunt infinite. Pentru noi, fiinţe minuscule, cărora cuvintele le trădează neputinţa.
De aceea revin la copaci. La fel acestora, şi noi ne exprimăm brutal în faţa Raţiunii Universale. Sîntem copaci mişcători, în bătaia vîntului raţiunii. Dar ca esenţă, materie.
De aici ideea de suflet, dorinţă ascunsă de viaţă eternă dar şi de superioritate a speciei. În curînd, maşina va avea propriul ei suflet, superior nouă, pornit dintr-o memorie mecanizată, dar cantitativ superioară. Sufletul, etichetă abstractă a elitismului.
Vorbe, idei, mă vor contrazice ”credincioşii”, cei pentru care există certitudini, nu întrebări, iar eu îi voi lăsa acaparaţi de propria credinţă. Aceştia sunt cu adevărat fericiţi. Săraci cu duhul, sau nu, avizi sau nu, de dreptate, ei sunt fericiţi. Şi cu adevărat făcători de pace. O pace a propriului suflet, a propriei conştiinţe. Se feresc a-şi pune întrebări, însă găsesc întotdeauna răspunsuri. Şi totuşi, pacea lor e îndoielnică, îndoială născută din incertitudinea mîntuirii. Asemenea lor, mă contrazic şi eu, empatic din dorinţa de a-i înţelege, de a mă înţelege. Simt în mine dorinţa credinţei totale, a credinţei oarbe, ca soluţie la propriile probleme.
De aici veşnicul zbucium, fragilitatea umanităţii, extremele credinţei şi ale ateismului, politici globale şi naţionale, toate pe fondul căutării. Aceasta naşte eroi şi victime, terorişti şi terorizaţi; indiferenţi nu există, ci doar retraşi în pustiul propriului suflet. Îi numim înţelepţi, dar ei sînt doar temători, amăgiţi de propria gîndire, destinşi de lume dar robi acesteia. Lupta este personală dar veşnică şi nu poate fi păcălită. Doar noi, oamenii putem fi păcăliţi de alţi oameni, cu cît mai ciudaţi cu atît mai departe şi mai aproape de Divin.
Ne uimesc geniile, cei scăpaţi parcă de lupta cotidiană, cei ce gîndesc un absolut personal; le vedem revelaţiile dar nu şi lupta. Descoperirea este rezultatul luptei personale, de aceea eu îi consider interiorizaţi, solitari luptători cu propriul destin. Şi tot ceea ce descoperă e din experienţă, asemenea alchimiştilor vor deschidenoi laturi ale cunoaşterii. Mă gîndesc la cunoaşterea de sine, la abisul psihicului uman, cel mai nepătruns şi tenebros imperiu. Universul interior e la fel de vast ca macrouniversul, vom avea nevoie de multe laturi ale ştiinţei pentru a-l descoperii. Aceasta e lupta omului de geniu, cel ce pune la dispoziţia psihologului noi căi de abordare a universului interior.
În căutarea noastră ne bazăm pe cele cinci simţuri. Prea puţine pentru a descoperi infinitele laturi nepătrunse. Dacă am avea mai multe simţuri am descoperi mai mult. Am aborda mai multe domenii. Poate creierul nostru nu e pregătit pentru aceasta.
De aceea am fost invadaţi de ştiinţe oculte, parapsihologice, transcedentale. Ele au o bază reală de pornire, dar încearcă să răspundă, în mod absurd întrebărilor noastre. E un paradox, propria gîndire încearcă să-şi depăşească limitele. Eu însă, sper că e evoluţia speciei se va înfăptui şi pe acest plan. Nu o memorie mai mare ci o depăşire a graniţelor impuse de simţuri. Prin înţelegere, raportare şi contemplare a absurdurilor. Acesta e unicul şi singurul viitor al umanităţii.
Mai multe recenzii despre eseu 3