Această operă este romanul prieteniei, a prieteniei care
după părerea eroilor, dar
şi a lui Márai este o lege strict omenească. Într-o
lume ce a apus, a fost o lege dintre cele mai severe, pe aceasta se înălţau
piloanele culturii. Prietenul putea fi omorât, dar prietenia care se ţesea
între doi oameni chiar din copilărie, poate nici moartea
nu o putea nimici.
Prietenia dintre Henrik şi Konrad îşi avea rădăcinile
În copilăria lor. Când
s-au cunoscut
la şcoala
de cadeţi din Viena aveau zece ani. Henrik a fost fiul
unui conte putred de bogat, iar tatăl lui Konrad un funcţionar din Galiţia, de
curând investit cu rang de baron, cu soţia poloneză. Cei doi prieteni erau
permanent împreună, chiar şi în vacanţa de vară sau de Crăciun pe care o
petreceau la castelul contelui.
au fost numiţi ofiţeri în acelaşi timp şi în
timpul liber erau de nedespărţit. Nici atunci nu s-a schimbat nimic când Henrik
s-a însurat cu frumoasa Krisztina. Dar într-o zi povestea a luat o întorsătură
neaşteptată. La castel a fost organizată o vânătoare. Henrik a observat că pe
luminiş, chiar în faţa lor a apărut un cerb şi l-a auzit pe Konrad, care era la
zece paşi în urma lui, că îşi încarcă arma. Nu a privit în urmă, dar simţea cu
convingere că nu cerbul era cel ochit de Konrad, ci el. A încremenit, dar nu a
făcut nici un gest, s-a lăsat în voia sorţii. Seara au luat cina împreună, dar
în Henrik s-a înrădăcinat ideea chinuitoare că Krisztina ar dori să plece. Pe
la miezul nopţii Konrad i-a părăsit, soţii au pleacat la culcare, dar Henrik nu
şi-a găsit somnul, el a încearcat să găsească răspuns la gândurile care îl
macinau în jurnalul pe care Krisztina îl scria pentru el, dar jurnalul nu se
afla în locul ştiut. A doua zi a mers la locuinţa lui Konrad şi acolo a aflat
că prietenul lui a plecat. În timp ce medita în camera lui Konrad, a intrat
Krisztina palidă şi răvăşită şi i-a comunicat că Konrad a plecat. Acestea au
fost ultimele cuvinte pe care Henrik le-a auzit din partea Krisztinei şi au
fost de ajuns ca să-i lumineze gândurile. Da, Krisztina era amanta lui Konrad,
plănuiau să fugă împreună în străinătate, dar Konrad nu a reuşi să-şi asume
responsabilitatea uciderii prietenului său, deşi putea să o facă fără să-i fie
teamă de urmări: accidentele de vânătoare erau destul de frecvente. După cele
întâmplate Konrad a renunţat la rangul de ofiţer şi a plecat la tropice, iar
Henrik s-a mutat în casa de vânătoare şi a reintrat în castel abia după câţiva
ani, când Krisztina a murit. Povestea continuă la timpul prezent, la patruzeci
de ani în urma vânătorii memorabile. Konrad, care trăieşte la Londra, revine în
oraş şi îl anunţă pe Henrik, acum devenit general de armată, de vizita lui.
Generalul îi trimite în întâmpinare o caleaşcă de paradă, şi iau cina la lumina
lumănârilor acolo unde au stat la masă şi în urmă cu patruzeci de ani. După
cină generalul deapănă povestea în care au fost implicaţi ei trei şi aşteaptă
răspunsul la câteva întrebări, printre care şi cea dacă Konrad a dorit
într-adevăr să-l omoare la aceea vânătoare. Dar cel apostrofat nu răspunde, mai
ales că amândoi ştiu, chiar fără vorbe, care este răspunsul. În momentul în
care lumânările au ars până la capăt, cei doi prieteni se despart dându-şi
mâna, de data aceasta pentru totdeauna. Romanul constituie o reprezentare
splendidă a artei scriitoriceşti a lui Márai, a stilului său de a construi un
roman, dar subiectul tratat rămâne oarecum străin cititorului de azi. El nu
poate înţelege un asemenea concept despre iubire, prietenie, trădare. Desigur,
autorul tocmai la acest aspect atrage atenţia: la data scrierii romanului, în
1942, când cel de al Doilea Război Mondial era în toi, aceste idealuri nobile
au fost distruse.
Mai multe recenzii despre Lumânările ard până la capăt