DUMNEZEU SE NASTE DIN SUFLET SI ÎN CELE DIN URMA CHIAR COINCID

> 
Pocainţa este lepădarea de păcat şi întoarcerea la slujirea lui Dumnezeu pentru ca astfel să fie salvat sufletul. Un filozof latin spunea : "Omul este creat cu scopul ca să îl laude pe Dumnezeu, stăpănul nostru, să îi arate repect respect şi să îi servească şi astfel să îşi salveze sufletul". Păcatul constă în încălcarea legilor divine " cu mintea eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pămîntească eu slujesc păcatului."( Isaia 33, 14). La inceputurile vremurilor omul era imbracat în haină de lumină, dar încălcarea poruncii de a nu mînca din Arborele Cunosterii Binelui si Răului a dus la aparitia păcatului, la înlocuirea hainei de lumină cu una de piele: "Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu- mă de haina cea dintîi ţesută de Dumnezeu.", " Ruptu-mi-am acum veşmantul cel dintai, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, dintru început, "Îmbracatu-m-am acum în haină ruptă,pe caremi+a ţesut-o mie şarpele" "Trupul mi-am spurcat, duhul mi-am întinat peste tot m-am rănit ; dar ca un doctor, Hristoase, amandouă prin pocăinţă mi le tămăduieşte"( canonul sfîntului Andrei Criteanul). Traducerea termenului "păcat" în limba ebraică este "vera" -nelumina, întuneric, semnificaţia metaforica fiind şi cea de "păcat", iar sinonimul acestui cuvînt este "iver " care înseamna "orb". Aşadar păcatul este orbirea sufletului care nu mai recunoaşte natura divină din care a fost creat, este adormirea conştiinţei care nu mai asculta vocea tainică, divină existentă în fiecare dintre noi:"Deşteaptă-te cel ce dormi ...şi te va lumina Hristos." Efeseni 5, 14. Pocăinta este definită de către avva Isaia Pustnicul ca fiind fuga de păcat. In Asterikon, cuviosul Isaia identifică pocainţa cu frica de Dumnezeu care se naşte din virtuţile duhovniceşti. Căinţa este urmarea căii lui Dumnezeu, acceptarea,recunoastreea păcatelor si încercarea de a nu le mai repeta. Partea de lumină a omului renaşte odată cu aflarea pocăintei: " Cum am purtat chipul celui pămantesc, vom purta si chipul Celui ceresc.(I Corinteni 15,49). Pocăinta poate înnoi pe om la starea cea fara de păcat, la învierea sufletului. Lipsa pocăintei în viaţa omului înseamnă stăpanirea sufletului de cel viclean si ajungerea lui in Iad căci: " Care dintre noi poate să îndure focul nimicitor? care dintre noi poate să îndure jarul cel nestine?"(Isaia 33, 14). Cei care îl urmează pe Histos au focul dumnezeiec în ei: "Am venit să aduc foc pe pămant şi cat voiesc să fie aprins acum"(Luca 12,49), iar în Evanghelia dupa Toma Iisus a spus: "foc am venit să arunc asupra lumii , şi iată, Eu il păzesc pană ce va dogorî."(Pistis Sophia 141). Sfantul Efem Sirul aminteşte darul dumnezeiesc lăsat pe pămant pentru păcătoşi: "Nu am venit să chem pe cei drepţi şi pe păcătoşi la pocăinţă"( Matei 9, 13) şi "Nu au trebuintă cei sănătoşi ci cei bolnavi de doctor."(Luca 5, 13). Doctoria pe care o oferăgratuit Parintele Ceresc, care nu este"iute si arzătoare" şi care "cu singur cuvantul vindecă"(CUVINTE SI INVATATURI, Sfantul Efreim Sirul, p. 221 editura Bunavestire, Bacau, 1997) este pocăinta. Sfantul Efreim subliniază importanţa lacrimilor şi a suspinelor căci "pana cand suntem noi în aceasta viaţă, putem totdeauna a îmblanzi pe Dumnenzeu".(idem, p. 223). In veacul de dincolo, ne atentionează Sfantul Efreim lacrimile sunt de prisos, acolo asprimea Domnului va inlocui rabdarea Sa, acolo plansul si scraşnirea dinţilor va lua locul indulcirii si rasului, pe cat noi voim , pe atata si ne iarta Domnul cel Bun, ca aici ne aduce pe noi la rugaciune si aici ne iarta pe noi, cei ce ne cucerim."(idem). Sfantul Ioan Scărarul identifica pocăinţa cu lacrimile: " Plansul(penthos) este durerea îmbibată în sufletul ce se pocăieşte, adăugand în fiecare zi dureri peste dureri, precum femeia în durerile naşterii."( "Sfantul Ioan Scărarul. De la pustia egipteana la Muntele Sianiului", traducere din limba engleză de Gheorghe Feodorovici, Bucureşti, 2005, editura Sophia). Sfa