Iubeşte şi fă ce vrei, roagă-te şi fă ce vrei

IUBEŞTE ŞI FĂ CE VREI, ROAGĂ-TE SI FĂ CE VREI     Rugăciunea este forma fundamentală de raportare la Dumnezeu, de stabilire a unei relaţii personale cu El. Creştinul aflat în  rugăciune  devine "împreună cetăţean cu sfinţii,cu oamenii din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2,19) ,  parte a lacăşului Lui.  Rugă ciunea plăcuta Domnului este cea de mulţumire, rostită de un suflet neprihănit care ascultă vocea tainică a Duhului Sfînt: "căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite." (Romani 8, 26). Multumirile aduse Domnului sunt parte importanta a unei rugaciuni, pentru ca  preocuparile lumii sunt deja cunoscute in fata lui Dumnezeu: " Arunca grija ta Domnuluiu si El insusi te va hrani."    (Psalm LIV, 25).  Se stie ca un suflet umil, neprihanit aduce mai multa lumina in rugăciune decît unul necredincios prins în patimile lumii, iar pilda vameşului si a fariseului din Evanghelia după Luca este grăitoare în acest sens.  Prin rugăciune este pusă în faţa noastră neputinţa şi păcatele care devorează încetul cu încetul sufletul. Smerenia si pocăinta sunt fundamentele rugăciunii. Imporţanta neprihănirii o aflam in Filipeni, unde Sfîntul Apostol Pavel îndeamnă la înlaturarea întunericului din suflete si la continua căutarea a Luminii: "Fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui  neam ticălos si stricat, în care străluciti ca nişte lumini în lume"(Filipeni 2, 15).  Prin smerenie, omul se depărteaza de faptele  firii pămînteşti       şi astfel aduce în sufletul său  Harul primit de la Dumnezeu, căci Iisus însusi a cunoscut smerenia şi a îndemnat lumea să aleagă o asemenea faptă duhovnicească care hrăneste sufletul pustiit cu iubirea lui Duimnezeu: "Învăţaţi de la mine ca sunt smerit si blînd cu inima". (Mt. 11, 29).. Despre intelegerea omului  care pierde harul pentru a regăsi "amintirea de Dumnezeu", cuviosul Siluan Anthonitul  ne invată că lupta cu patimile lumeşti si biruirea lor cere o permanentă smerenie însoţită de rugăciune, dar păstrarea minţii in lupta împotriva puterii demonilor: "Ţine mintea ta in iad si nu deznădajdui" (  Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, cuviosul Siluan Athonitul, ed. Deisis, Sibiu, 2001) trebuie sa fie continua. Rugaciunea cere liniste interioara:  "Daca n-ai nimic de zis asculta-ma! Taci si te voi invata intelepciunea" (Iov 33,33), il sfatuieste Elihu pe Iov pregatindu-si cuvintele de  preamarire a puterii divine, dar si inlaturarea gandurilor desarte din inima : "Acesti oameni ma cinstesc cu buzele, dar cu inima sunt departe de mine" si "Nu oricine imi zice Doamne, Doamne va intra in imparatia Cerurilor". Simpla rugaciune facuta cu gura nu este de folos, ci se cere repetarea deasa a acesteia si folosirea a putine cuvinte si a virtutilor crestinesti: "Nu te grabi sa deschizi gura si sa nu iti rosteasca inima cuvinte pripite inantea lui Dumnezeu" (Eccl. 5, 2) pentru ca "Dumnezeu este duh si cine se inchina lui trebuie sa se inchine in duh si adevar" (Ioan IV, 24). Staruinta in rugaciune este redata de Sfantul evanghelist Luca: "se cuvine sa se roage pururea si sa nu se leneveasca" (Luca 18, 1).