Foamea

În Foamea e vorba despre un om, poate fi oricine, de aceea Hamsun nici nu îi dă
un nume, nu îl personalizează. De asemenea nu se face nici o referire
la trecutul lui, Omul îşi scrie jurnalul, îşi povesteşte viaţa la
timpul prezent, punct cu punct, fără a da detalii despre originea
sa...Totuşi , se poate presupune că are o anumită educaţie, pentru că
el cunoaşte unele probleme legate de filosofie. Fiinţa aceasta
e chinuită de foame, nu are nici un loc de muncă, nimeni nu îl
angajează pentru că nu e prezentabil, nu poate da garanţii pentru
postul de casier....e un cerc vicios în care se învârte fără să vrea.
Ca să-şi asigure traiul, scrie articole cu speranţa că vor fi primite
de vreun redactor al unui ziar. Cum totul depinde de inspiraţia lui,
care nu îl ajută întotdeauna, câteodată trebuie să rabde de foame, până
îşi primeşte plata sau până cineva se îndură de situaţia lui.
Ajunge să îşi amaneteze absolut totul, inclusiv vesta de pe el, la un
moment vrea să îşi preschimbe nasturii sau cuvertura, însă aceste
obiecte nu constituie interes. Rămâne doar într-un rând de haine şi pe
acestea le poartă şi când doarme. Atunci când face rost de bani, are
gesturi de mărinimie şi generozitate - dăruieşte unui bătrân o coroană,
după ce a amanetat vesta...Când primeşte greşit restul de la un
vânzător, ia banii şi îi dă unei vânzătoare de dulciuri.
Minciuna e a doua lui natura, situţia umilitoare în care se află îl
face să simtă nevoia să păcălească persoanele din jur. Aşadar, minte pe
oricine, încercând să salveze aparenţele. Se închipuie negustor,
ziarist, pastor ca să-şi dea importanţă şi să fie privit cu atenţie şi
nu cu milă. Spune despre sine că este angajat, că scrie un roman ce
urmează a fi publicat, că e logodit, toate pentru deruta celor din jur.
Din această mândrie îşi are rezervele şi furia pe care o simte uneori,
când realizează că nu este crezut sau dimpotrivă când minte pe vreo
persoană aşa de naivă încât să-l creadă. Foamea cruntă îndurată
de-a lungul unor zile întregi lasă urme adânci, după postul silit nu
poate să digere alimentele. De asemenea, psihicul lui suferă şi are
perioade când e profund deprimat şi jonglează cu nebunia. Are obiceiul
de a face tot felul de farse trecătorilor, poliţiştilor. Se urcă nervos
într-o birjă şi pretinde că trebuie să găsească un anumit negustor de
lână, plimbându-se prin tot oraşul. O dată urmăreşte o fată şi o
necăjeşte, repetându-i că şi-a pierdut cartea, lucru fără noimă. Mai
târziu, fata face o pasiune pentru acesta, însă în momentul când el îi
spune adevărul, ea simte repulsie şi îi este teamă. Ceea ce
este de apreciat este faptul că nici prin gând nu-i trece să se apuce
de furat ca să supravieţuiască. Suferă procese de conştiinţă atunci
când se gândeşte să amaneteze cuvertura împrumutată de la un prieten
sau când primeşte rest greşit. Pe măsură ce situaţia lui se
înrăutăţeşte şi psihicul lui se dărâmă, aceste procese diminuă în
intensitate. Foamea constantă face ca stomacul neobişnuit cu mâncarea
să refuze orice aliment, iar durerea din piept îl chinuie.
Pentru nenorocul său şi lipsa de inspiraţie îl învinuieşte pe Dumnezeu,
pe diavol, chiar şi pe Baal. Ajuns la capătul puterilor exclamă: ''''Sunt
un om pierdut, înfrânt!''''. În final, îşi găseşte de lucru ca matroz pe
un vas. Cred că romanul se termină într-o notă mai optimistă,
nu aş putea spune că îşi ameliorează starea, ci că aceasta se
stabilizează, îşi găseşte o slujbă. Un lucru ce mi se pare curios că pe
tot parcursul romanului nu se vorbeşte de o sumă mai mare de zece
coroane, toată dorinţa personajului principal e de face rost de câţiva
ore, uneori, nu pentru mâncare, ci pentru o lumânare pentru a putea
scrie în continuare. În romanul acesta, de debut al lui Hamsun,
el şi-a pus în aplicare teoria conform căreia literatura modernă ar
trebui să fie una psihologică, care să exploreze adâncurile minţii
omeneşti.