Ajutor!

Ajutor!!!


- Bună! Numele meu este Floricica şi, nu demult, locuiam într-o poiană cu toate rudele mele, împreună cu Copacii întelepţi şi chiar cu Roiul Viespilor şi cu bătrâna buhă Pană-ntoarsă. Dar acum îmi sprijin frunzele obosite pe marginea tăioasă a unui vas, ofilindu-mă în bătaia soarelui... neputincioasă! Să vă povestesc însă cum s-a întâmplat totul!
De abia se luminase de ziuă şi roua mi se prelingea pe frunte, când m-am trezit brusc din cauza unui scârţâit de frâne şi două roţi gigantice s-au oprit mai-mai s-o strivească în goana lor pe biata mea prietenă, Miresica. Am ridicat îngrijorată capul şi-am privit în jur.
O grămadă de copii (căci aşa am auzit de la bătrâna mea mamă că se cheamă ciudatele creaturi) se împrăştiau ici-şi-colo, strivindu-le sub picioarele lor pe săracele mele prietene. Apoi, au aşezat peste tot pe iarbă pături aspre şi tari. Am aşteptat cu sufletul la gura ceasuri întregi până când soarele a ajuns sus pe cer şi copiii au terminat de mâncat, lăsând toate mizeriile împrăştiate pe jos. S-au dus pe urma la Copaci şi le-au rupt crengile, în ciuda rugăminţilor fierbinţi şi a lacrimilor cât frunza ale acestora. Apoi, au început să ne rupă şi pe noi, Florile, râzând de suferinţa noastră ca apoi să ne arunce pe pământul încins, vlăguite şi pe jumătate moarte ! Am văzut toate acestea, deşi ochii mi se împăienjeniseră de atâta plâns şi tremuram mai rău ca o frunză în bătaia vântului.
Când, în sfârşit, credeam că totul se terminase şi răsuflam cât de cât uşurată, o fetiţă grăsuţa şi-a înfăşurat degetele ca nişte cârnăciori în jurul mijlocelului meu şi a început să tragă cu toată forţa. Degeaba am rugat-o să mă lase în pace, degeaba am implorat-o să înceteze…Nu pot să vă descriu agonia mea în acele momente…nici voi nu aţi putea ! Am privit cum toate prietenele mele au fost ucise cu sânge rece, cum Copacii şi-au pierdut mândria şi onoarea şi cum bătrâna buhă Pană-ntoarsă a fost alungată cu pietre...
Roţile au scrâşnit şi cu un zgomot ce-ţi făcea rădăcinile măciucă, am pornit însetată, cu capul plecat pe încheietura crudei fiinţe spre această vază ciobită…Eu, o floare liberă din însoritul ţinut al Câmpiei, înrobită de oameni până ce îmi voi da şi ultima suflare şi voi cădea istovită şi amărâtă peste marginile închisorii mele ! Oare ce am făcut să merit aşa o soartă ? Bieţii mei Copaci, bietele mele Flori…