Înaintez uşor, cu mintea tulburată de ceea ce tocmai am auzit, de ce eu,ce am putut comite atât de groaznic
În scurta mea viaţă pentru ca soarta
să mi se împotrivească astfel?Credeam
că sunt vindecată când am părăsit spitalul acum 6 ani
şi jumătate, credeam că leucemia rămăsese în urma mea astfel că m-am căsătorit şi am născut un copil.Oh, Doamne, copilaşul meu, ce se va întâmpla cu el?Şi soţul meu? Va ramâne cu mine ştiind toate astea? Va suporta el oare schimbarea mea fizică şi psihologică? Iar părinţii mei, care atât au suferit din pricina acestei boli, cum vor primi vestea?Eu
nu fumez, nu beau, am o igienă de viaţă fără cusur, de ce atunci? Lacrimile nu ies deşi sufletul meu varsă un torent, am o arsură în coşul pieptului gândindu-mă la micuţul meu care nu are încă un an iar eu, la prima lui aniversare, voi fi în spital.Doctorul a fost cum nu se poate mai clar, trebuie să dorm la spital în noaptea asta, vor trebui să îmi facă teste pentru a vedea în ce stadiu este boala.Verdictul cade repede:ori am un donator, ori crăp, ce supliciu! Iar donatorul trebuie să fie unul dintre fraţii mei sau surorile mele, dacă vreau un minimum de reuşită, iar dacă niciunul nu va fi compatibil? Sau nu ar accepta să fie donatori?Ori dacă aş muri acolo într-o lună, cum mi-a spus doctorul- în lipsa transplantului?Dacă astăzi scriu, înseamnă că am scăpat, fratele meu a fost donatorul, sunt deja doi ani şi jumătate de atunci şi totul merge bine, fiul meu a crescut şi soţul meu este lângă noi, să speraăm că Dumnezeu mă va ajuta şi data viitoare.
Mai multe recenzii despre De ce?