Călătoresc într-un spaţiu imens, nesfîrşit; văd stele, planete, apoi galaxii… Mă întreb dacă
sunt materie sau
doar imaginaţia unei călătorii astrale.
Noi oamenii, avem această virtute, posibilitate a unei veşnice călătorii.
Nu e simplă imaginaţie ci adevărată transpunere într-o lume transcendă. Ne deplasăm, desprinzîndu-ne încet de închistarea materiei
şi călătorim nestingheriţi. Ni se deschid orizonturi galactice, universale ,multiversale.Le privim şi le înţelegem
în totalitatea lor, în mod revelatoriu. Atunci suntem ”cu capul în nori”, aruncaţi total în veşnicia imaginaţiei. Eu nu cred că aceasta e doar simplă făctură a creierului, manifestă din imagini anterioare haotizate. E mai mult, e o putere ce trece de imaginaţia căreia-i suntem robi.
Astfel de clipe sunt zilnic trăite de milioane de oameni. Toţi avem deschise porţile necuprinsului şi doar teama sau neîncrederea ne-ar putea reţine din marea călătorie.
Sunt însă oameni care, desprinzîndu-se de real, parcurg sfere extratelurice, stau totuşi”cu picioarele pe pămînt.” Aceştia sunt poeţii, oamenii de artă, cei ce transmit mesaje de dincolo acestei lumi, acelor prinşi în capcana nevoilor imediate ale materiei. Ei, cei consideraţi desprinşi total de realitate, au puterea de a se întoarce, în momente de maximă exaltare, pentru a pune pe hîrtie, a transmite şi naviga în continuare. Ei sunt
cu picioarele pe pămînt, atenţi la acurateţea mesajelor în timp ce partea lor sensibilă călătoreşte în lumi paralele.
Creatorii de artă au o dublă putere, asemenea lui Hristos cuprind ambele lumi, transmit mesaje din eternitate spre muritori. Printre care şi ei se găsesc. De aceea poetul, artistul, este etern pe Golgota, acuzat
dar şi mulţumit, rugîndu-se dar şi călătorind. Crucea le este grea, dar purtătoare de biruinţe. Asemenea lui Hristos, ei transformă lumea, îi dau sensuri înalte, o înţeleg însă şi o contemplă. Toate creaţiile Domnului sunt minunate, dar pentru noi, oamenii , puterea de a le vedea şi înţelege, de a le descoperi şi altora, este principala virtute şi datorie.
Înglodiţi în materie, unii nu văd absolutul; pierduţi în imaginaţie, unii nu transmit părţi din revelaţie. Doar ei, creatorii de arte, datori trupului şi spiritului, sînt punte absolută între aceste lumi. Mai realişti decît teluricii,mai deschişi decît abisalii, pătrund lumi noi şi le dau înţelesuri. Aceasta e marea virtute a celui ce transcende materia.
Cu fiece clipă mă apropii de neputinţă. Aceasta e de fapt trecerea, efectul timpului asupra existenţei efemere. De aş fi doar materie, gîndul m-ar îngrozi. Dar încet, îmi cresc aripi, dătătoare de alte puteri. Pătrund alte sfere ale cunoaşterii şi ale simţirii, iar neputinţa trupească se transformă în zbor spiritual. Urcuşul se face treaptă cu treaptă, şi-mi întăreşte încrederea în spiritualitatea creştină. Descoperirea de sine –ca naştere din nou-e doar un punct de plecare. Greul mîntuirii de abia începe şi lupta se dă cu sinele, cu simţurile, cu materia. De aceea cred că neputinţa ce pune treptat stăpînire pe fiinţa trupească îşi are rolul ei bine stabilit. Trebuie doar compensată cu o creştere spirituală şi iată echilibrul perfect.
Gîndirea divină, necuprinsă dar impresionantă, are astfel o justificare deplină, în noi înşine. Mă privesc, în propria evoluţie, şi înţeleg sensul profund al creaţiei.
De aceea cred că înţeleg Universul, materie acum cunoscută, are propria lui existenţă spirituală. Transformarea,îmbătrînirea acestuia, va duce ireversibil la un nou Paradis.Va triumfa spiritul, iar veşnicia vieţii spirituale este pentru mine o certitudine.
Privindu-ţi trupul, privind materia în general, poţi bănui măreţia unei concepţii Divine. Dispare atunci teama, neîncrederea şi reînvie speranţa. Încercaţi să citiţi filele acestor mistere şi veţi fi cuprinşi de nădejde, veţi găsi căi drepte pentru voi, iar călătoria nu va părea întortocheată. E chestiune de percepţie, dar mai ales de înţelegere. Eu am înţeles şi sunt om mîntuit.
Apăsat de dureri profunde, neputinţe ale unui trup obosit, încerc cu greu să-mi ridic privirea spre necuprinsuri. Mă dor astfel limitele impuse de propria-mi structură. M-aş elibera de acest trup, dar fără el nu aş mai exista. Încerc atunci să depăşesc neputinţele şi-mi dau seama de puterea sufletului. El, doar prin voinţă, porunceşte imagini desprinse din Rai, teritoriu virtual , dar atît de palpabil. Care e realitatea? Cred că cea pe care noi o voim.
Mai multe recenzii despre eseu 2