Aparentele insala

Aparenţele înşală

Cea mai frumoasă zi de iarnă de până atunci era pe sfârşite şi un vânt aspru sufla cu putere. Soarele se refugiase în munţi, iar cu un nechezat prelung caii se culcaseră în grajduri.
În căsuţa de lângă râu o lumină tremurândă scălda întreaga încăpere, iar pe unul dintre fotolii, ghemuită, dârdâia de frig o pisicuţă vărgată. În celălat colţ, adormit lângă o măsuţă cu picioarele frumos sculptate în lemn de stejar, era un băiat de vreo treisprezece ani, cu faţa palidă şi părul ciufulit. Hainele subţiri si mult prea largi pentru el erau găurite pe alocuri, iar baiatul respira greu ca şi când tocmai alergase preţ de câteva ceasuri bune. În afară de cei doi nu părea să mai fie nimeni în cameră, poate doar un şoricel intrat pe furiş printr-o scândură găurită.
Vântul se izbea cu putere de ferestre şi lupii urlau cu glasuri seci la luna ce îşi ascundea faţa pe după nori. Nimeni nu se aştepta la ceva deosebit în seara aceea, căci toate lucrurile păreau adormite de frigul crâncen al iernii. Preţ de o secundă toate glasurile amuţiră; se lăsă o linişte adâncă, tulburata doar de vâjâitul vântului.
Deodată ceva sau cineva se izbi cu putere în uşă. Băiatul sări în picioare ameţit de somn, dar gata să se apere. Urmă o a doua bufnitură mai puternică decât cea precedentă. Copilul apucă felinarul de pe masuţă şi îi făcu semn pisicii să plece. Aceasta dispăru într-un colţ al camerei tocmai când uşa fu scoasă din balamale la o a treia ciocnitură cu cel care vroia cu atâta ardoare să intre în cabana ce până seara trecută fusese părăsită. Lumina unui fulger dezvălui o privelişte îngrozitoare, ce îţi făcea părul măciucă şi îţi dădea fiori reci pe şira spinării. Asta simţi si Tomas care rămăsese încremenit cu felinarul în mână când văzu un lup mai mare decât oricare altul pe care-l văzuse, stând în prag cu colţii dezgoliţi şi ochii înroşiţi şi înfundaţi în orbite. Până şi vântul părea să fi rămas mut la priveliştea terifiantă, ca dintr-un coşmar. „O fi turbat!” se gândi Tom înainte ca lupul să mai înainteze câţiva paşi, forţându-l pe Tomas să se dea înapoi. „Ce mă fac? O să mă atace mai devreme sau mai târziu...” aceste gânduri nu îi dădeau pace băiatului în timp ce lupul înainta cu o privire hămesita în ochi.
Nu trecuseră nici două minute când Tomas simţi peretele rece în spate si lupul continua să vină spre el, pas cu pas; minutele se scurgeau ca orele pentru săracul baiat, lipsit de apărare în faţa creaturii. Curând Tom simţi răsuflarea caldă a lupului în faţă. Trase adânc aer în piept şi aşteptă, cu ochii strânşi si cu unghiile adânc înfipte în palme.
Dar se întamplă ceva ce nimeni nu s-ar fi aşteptat. Lupul se ridică pe picioarele din spate şi îşi puse o labă pe umărul baiatului şi cu un scâncet de durere căzu jos cu ochii înlăcrimaţi. Tomas căscă ochii nevenindu-i să creadă, apoi se uita mai atent la laba lupului care se ghemuise pe podeaua prăfuiă. Părea să se fi julit la labă căci îi curgea sânge. Tom zâmbi trist şi îngenunche lângă animalul care părea acum un biet caţel certat de stăpân.
Baiatul se ridică, scotoci prin sertare şi găsi o bandă de pansament îngalbenit de vreme cu care se înapoie la lupul care începuse să scheaune. Îi lua laba în mâinile lui şi cântandu-i încet un câtec de leagăn îi curăţă rana, apoi i-o pansă cu grija, râzând în sinea lui de ce sperietura trăsese şi îşi promise că nu o să mai judece pe nimeni după aparenţe.
Când termină, se lungi şi el lângă lupul care adormise istovit, iar dimineaţa următoare când sorele străluci sus pe cer întâmplarea de peste noapte nu i se paru decat un vis...