În
acest roman (1975) scriitorul invocă grozăviile fascismului prin amintirile
apăsătoare ale adolescenţei sale. Romanul povesteşte dezvoltarea unui
adolescent: eroul devine adult prin experienţa îngrozitoare a taberelor
de exterminare fasciste. Eroul romanului
este un băiat evreu
din Budapesta, el îşi
spune povestea, iar întâmplările prind viaţă oglindite din punctul său de
vedere, evenimentele sunt prezentate prin percepţia sa. Acţiunea romanului constă
în redarea evenimentelor din viaţa băiatului: internarea lui într-o tabără de
concentrare, viaţa din lagăr, rămânerea în viaţă printr-o întâmplare aproape
miraculoasă
şi reîntoarcerea lui acasă, povestite de eroul principal,
la persoana întâia singular, avansând linear în timp - totul într-o manieră
simplă, lipsită de rafinament. Băiatul, în gândirea lui, nu încearcă să facă
conexiuni prin logica caracteristică adulţilor, rămâne mereu tânăr, iar acest
fapt imprimă stilului de prezentare un ton neobişnuit. După Pilinszky
János cartea lui Kertész Imre iese din comun tocmai prin stilul reţinut în
descrierea întâmplărilor, care au o forţă deosebită tocmai prin punctul de
vedere juvenil, uneori fals-naiv al eroului, fiind totodată şi un studiu al
politicii evenimentelor, care pune în lumina reflectoarelor fundalul psihic şi
uman al internărilor în lagărele de concentrare. Băiatul încearcă să
povestească celor rămaşi acasă modul în care a fost posibil să fie suportate
ororile care s-au succedat: "Timpul ajută - Ajută?... în ce? - În toate, -
şi am încercat să povestesc cât este de deosebită sosirea într-o gară, nu chiar
luxoasă, dar primitoare, curată, în care totul se clarifică cu încetul,
treptat, lent, în ordine cronologică. Dacă am depăşit o gradaţie , care rămâne
în urma noastră, apare imediat următoarea." În roman dezvăluie tocmai
acest proces: staţiile interioare şi exterioare parcurse de erou, de la
zâmbetul jovial al poliţistului - pentru care arestarea evreilor este o
obligaţie vizibil respingătoare, neplăcută - până la lagărul de
concentrare de
la Buchenwald. Staţiile întâlnite devin
tot mai ameninţătoare, dar băiatul neavizat reuşeşte să şi le explice, să le
raţionalizeze. "Natural"- acesta este cuvântul cheie al romanului, el
revine mereu în gândirea eroului. Procesul se derulează în paralel cu transformarea
în adult al adolescentului; de la starea de copil - de ignoranţă, în care
lipsesc suspiciunile - până la starea de adult la care este condus de
experienţa cunoaşterii. Romanul are trei părţi, are o uvertură şi o încheiere
în stil de epilog care încadrează coloana vertebrală a cărţii: întâmplările
timpului petrecut în Germania. Prima parte
descrie viaţa "normală" din lumea raţională: căminul, şcoala, apoi
munca obligatorie - povestitorul este prezentat în cercul apropiat al rudelor
şi vecinilor. Ceremonia de iniţiere începe cu plecarea tatălui într-o tabără de
muncă obligatorie: băiatul devine capul familiei, reazăm al mamei vitrege care
a rămas singură. Drumul de transformare în adult este marcată de prima
experienţă erotico-sexuală, de primul sărut, apoi sub forţa renunţării la
şcoală, de primul loc de muncă. Toate acestea încă mai pot fi integrate în
lumea raţională a povestitorului. Aici, chiar dacă este privat de drepturi şi
înfierat, mai poate respira şi simţi ca om, ca individ. Starea aceasta se curmă
în momentul sosirii la Auschwitz, unde i se iau nu numai hainele şi părul, dar
şi numele; de acum încolo devine doar un număr şi un trup, iar în curînd va
învăţa că trebuie să subordoneze totul la găsirea hranei pentru trup. În partea
care descrie întâmplările din lagărul de concentrare, obiectivitatea reţinută
capătă o forţă înfricoşătoare. În conştiinţa eroului principal neomenia,
oroarea de nedescris se transformă în natural, ia dimensiune umană. Acest
decurs este absurd şi imperios necesar - de aici izvorăşte ironia crudă a
romanului. Una din ideile importante a romanului este faptul de a dezvălui că
la acest proces nu au contribuit doar călăii, dar au fost necesare şi paşii de
victimelor; maşinăria angrenajelor din tabăra de concentrare nu ar fi
funcţionat fără resemnarea evidentă a lor. Eroul descoperă că "noi înşine
suntem destinul". Personajul este fără destin şi sub un alt înţeles: între
maghiarii care nu sunt evrei statutul său de evreu îl face
"altfel","străin", apoi "un înfierat" ; între
ceilalţi evrei originea lui maghiară îl va deosebi, îl va eticheta că este
"altfel". Sosit acasă, băiatul doreşte să înceapă o viaţă nouă, dar nu
vrea să uite - şi nici nu poate uita - experienţa şi învăţămintele de care a
avut parte. "Când am privit în jur pe această piaţă blândă învăluită în
amurg, pe această stradă bătută de furtună şi plină de speranţă, simţeam
că se adună în mine disponibilitatea de a-mi continua viaţa imposibilă de
continuat". Eroul romanului se întâlneşte în tramvai cu un ziarist care îl
tot întreabă despre grozăviile prin care a trecut, despre "iadul din
lagărul de concentrare". Băiatul nu poate să înţeleagă metafora banală,
dar nici faptul că se caută o bază de asemuire. Pentru că el "în orice caz
îşi poate închipui doar tabăra de concentrare, pentru că oarecum o cunoaşte, în
schimb iadul nu". De parcă ar pronunţa: lagărul de concentrare este doar
lagăr de concentrare, doar lagăr de concentrare...Starea de "fără
destin" reprezintă convingerea, că dacă oamenii odată au avut un destin,
acum nu mai au: ei sunt purtaţi de forţe exterioare ca nişte prizonieri condamnaţi
la moarte.
Mai multe recenzii despre Fără destin