“Nu
te mişca”,
de Margaret Mazzantini
- recenzie-
Dacă aşa-zisa „literatură de consum” te-a plictisit, dacă simţi nevoia să treci dincolo de povestea autorului, sau, cine ştie,
poate chiar să te confunzi cu ea, atunci cu siguranţă ar trebui să citeşti romanul “Nu te mişca” , al lui Margaret Mazzantini. De ce? Poate
pentru că întreg cadrul romanului reprezintă doar un pretext pentru a cere iertare, pentru a se confesa, pentru a invoca iubirea în ajutorul unei persoane iubite, aflate faţă în faţă cu moartea, sau poate pur şi simplu pentru că acum, în sala de aşteptare, a găsit Timoteo timpul şi cuvintele potrivite poveştii sale.
Cine este Timoteo? Un chirurg, un soţ, un tată, însă ceea ce
Nu se vede, nu se simte, nu transpare prin haine si gesturi, este disponibilitatea lui pentru trăiri intense; el observă şi simte mai profund decât oricine, caută detaliile care îl fac unic, dar se sperie şi greşeşte ca oricare dintre noi. Cum debutează drama lui Timoteo? Într-o zi ploioasă de toamnă, o adolescentă are un grav accident de circulaţie şi ajunge în comă, exact în spitalul în care lucrează tatăl ei, Timoteo. Renumit chirurg, acesta îşi asistă fiica în momentele premergătoare şi în timpul operaţiei, teribila încercare devenind pretextul unei lungi confesiuni, prin care Timoteo îi împărtăşeşte fiicei sale, aflată în comă, povestea unei iubiri din trecut, rememorând-o, de fapt, pentru sine însuşi.
Totuşi, de ce să citeşti povestea lui Timoteo? Poate pentru a afla că iubirea nu are nimic de-a face cu perfecţiunea, cu forma şlefuită a sentimentelor, că nu îţi remodelează sufletul, dar îţi dezvăluie trăiri nebănuite. Te vei găsi împreună cu Timoteo în faţa unei dileme: cum îţi poate plăcea trivialul, cum poţi iubi pe cineva departe de idealul tău? Cum îşi poate dori personajul, un om inteligent, cu poziţie socială, cu pretenţii intelectuale, să trăiască pentru totdeauna cu femeia iubită în căsuţa aceea de pe lângă viaduct, cu cuverturi cu flori, cu scări de lemn vechi şi putrezite? Iubirea explorată de Margaret Mazzantini nu se regăseşte în fluturaşi roz, scrisori de dragoste sau plimbări romantice sub clar de lună, de mâna persoanei iubite…Nu! În acest roman vei găsi sentimente autentice, de o simplitate profundă în esenţa ei, ireversibile, totale. Sufletul personajului este dezvăluit în forma lui brută, neşlefuită, pură, nu prin lipsa urâtului, ci prin absenţa falsităţii,a convenţionalismului. De altfel, sinceritatea este cuvântul-cheie al întregului roman; totul este real: suburbiile latine, al căror adevăr vulgar surprinde, spitalul, portretul femeii, folosirea persoanei I. Suprarealismul acestui roman poate frapa, sau, dimpotrivă, poate dezgusta, dar nu siguranţă nu te va lăsa indiferent! De ce? Poate pentru că acest roman nu este constrâns de preocuparea autoarei pentru estetic, pentru plastic, ci pentru emoţional, pentru real.
La sfârşit, nu poţi nici să condamni, nici să deplângi, nici să fi surprins, pentru că povestea nu te provoacă să visezi sau să formulezi cugetări filosofice, însă te tulbură prin senzaţii şi cuvinte. Poate că este atât de fluidă tocmai pentru că îl face pe cititor să se simtă real. De aceea, de fiecare dată când Timoteo şopteşte în gând “Nu te mişca”, pare că îţi şopteşte ţie, iar tu simţi nevoia să îţi ţii respiraţia. Şi chiar o faci...
Din punctul meu de vedere, o carte care merită citită, o carte, care, dincolo de o lectură savuroasă, ascunde o experienţă sentimentală, transpune prin cuvinte o ipostază autentică a spiritualităţii umane. Dincolo de cuvinte, sau cu ajutorul cuvintelor, viziunea lui Margaret Mazzantini a fost ecranizată de către Setgio Castellitto, el însuşi protagonist, alături de Penelope Cruz.
Mai multe recenzii despre "Nu te mişca"