Cine atenteaza impotriva cui? Nu m-as fi gandit prea usor la faptul ca ideile si punctele de vedere din care sunt nascocite
pot atenta la cursul vietii unuia sau unor oameni.
Amelie Nothomb “atenteaza” la a ilustra aproape naturalist senzatiile care il incearca pe modernul Quasimodo, regasit in carte sun numele de “Epiphane” si chiar reuseste sa ii smulga spre a fi cunoscute trairile, gandurile si senzatiile celui care intruchipeaza “uratul”, urat nu doar fizic, ci si psihic, disimulat intr-o aparenta victima, in realitate fiind personificarea frustrarii.
La primul contact cu personajul Epiphane, am avut un flash-back al Spanului din Harap-Alb despre care profesoara de romana spunea: “Este span, deci este frustrat, iar frustrarea naste rautate.”. Personajul insusi face referire si isi compara destinul ce va sa vina cu cel al cocosatului de la Notre-Dame – acel Quasimodo – devenit simpatic la un moment dat. Dar si Epiphane ne este simpatic prin istetimea lui si, mai ales, prin mestesugul cuvintelor pe care le stapaneste si rastalmaceste cu usurinta.
Sa fie Epiphane o reincarnare a lui Caliban din “Furtuna” lui Shakespeare, iar Ethel o intruchipare a Mirandei, ce-i drept, cu mai multa personalitate? Totusi geniul raului lui Caliban izvoraste din suferinta, machiavelismul lui Epiphane isi are radacina in vanitate... vanitatea de a fi un absolut relativ: cel mai urat dintre toti oamenii, unicul urat care devine celebru, culmea, in lumea modei, cel care singur si-a ales izolarea.
Epiphane atenteaza la acceptarea sa nu datorita “sufletului de dincolo de aparente”, ci pentru ca satisface doza de masochism a oamenilor care sunt incantati de a-si chinui privirile cu imaginea lui, care sunt incantati sa-l adore doar pentru ca socheaza.
Ethel este corespondentul omului ideal care chiar priveste in sufletul cocosatului si nu numai ca il accepta, si-l doreste ca prieten. Cu toate acestea, Ethel se supune naturii care ii dicteaza ca Epiphane nu este unul dintre reprezentantii sai desavarsiti, genetica avand astfel un cuvant important de spun in privinta iubirii visate de Epihane.
“Each man kills the thing he loves” – Oscar Wilde. Se prea poate ca aceste vorbe sa fi fost sursa inspiratiei lui Amelie Nothomb, caci ironia si sarcasmul personajului din comportament tradeaza educatia de tip irlandez a lui Wilde. Ar fi absurd sa ne gandim ca daca Bestia nu ar fi fost transformata intr-un print prin desfacerea vrajii, atunci Belle ar fi sfarsit sfartecata de ghearele si accesele lui de manie?
Ethel numeste coronita cu coarne ceruta de Epiphane ca fiind un “fetis”. Cate intelesuri ar fi deslusit Freud auzind acea conversatie. Trebuie sa subliniem si talentul lui Nothomb in a crea o opera sferica: incepe cu filmul de arta in care Ethel poarta coronita cu coarne – este sadita samanta iubirii / obsesiei lui Epiphane in ceea ce o priveste.... termina cu acelasi accesoriu, de aceasta data pe post de arma.
Prin ultimul gest ucigas al personajului principal intelegem si mai bine ca, in dorinta de a si-o subjuga pe Ethel, acesta alege sa o ucida doar in scopul de a-i lega amintirea de gestul sau si, implicit de el insusi.
“Epiphane” un nume antitetic cu persoana si infatisarea celui care il poarta, menit sa sublinieze grotesc psihicului sau macinat de frustrari si intelesuri cinice.