A ierta pentru a trăi
Am citit cu multă plăcere romanul
Paradisul rătăciţilor şi am descoperit o scriitură fascinantă
care dovedeşte că autoarea a urcat o treaptă importantă în crearea profilului psihologic al personajelor. Cine sunt rătăciţii? Nu avem de a face cu fiinţe care acceptă să fie aruncate în voia sorţii fără întrebări şi luări de atitudine, nu este vorba nicidecum de o generaţie de loosers ; o galerie de personaje sensibile dar puternice, hotărâte să nu abandoneze inevitabila autoconstrucţie, lupta cu sine şi cu viaţa. Femei talentate şi cu ţinută morală evidentă care au în comun căutarea şi acceptarea sinelui, Mara, Kony şi Beca, Sonia, Delia, Ana, în drumul către creştere personală, evoluează într-un context esenţialemente spiritual populat deseori de trădări şi regrete.
Îmi amintesc de frazele cu valore de sentinţă a lui Stefan Zweig din Suflete zbuciumate :” … nici o vină nu e uitată, cât timp conştiinţa ştie de ea.” şi "de orice poţi fugi pe lumea asta, doar de tine însuţi nu."
Rând pe rând, după un sinous drum de justificare, fiecare personaj se acceptă, iartă, se împacă cu trecutul.
Rătăciţii sunt personaje care se autoconstruiesc din mers.Ele iartă pentru a putea merge mai departe. Prin iertarea vinovăţiei creată de contexte nefavorabile, viaţa interioară se primeneşte şi redevine un spaţiu de pace, deci paradiziac.
Personajele romanului te urmăresc asemenea picturilor eroinei. Închizi cartea şi nu o poţi uita pe Dela, cufundată în drama nemărturisirii şi zbătându-se să facă ordine în relaţia ei cu Ana şi nu în cele din urmă cu ea însăşi.
Treci la următorul capitol dar în faţa ochilor îţi apare Sonia, buna şi generoasa prietenă pentru care încrederea în
oameni nu poate şi nu trebuie fi zdruncinată. De o delicateţe extremă, Mara nu îi va spune niciodată despre secvenţa surprinderii soţului ei cu o altă femeie. Cum să o dezamăgeşti pe Sonia care este convinsă că Nir o iubeşte la fel ca la început?
Trădări şi cercuri neînchise, răni sufleteşti pe care - în lipsa unei implicări personale - timpul le ignoră. Autoarea ne prezintă societatea israeliană aşa cum este ea, cu frumuseţea pe care doar armonia relaţiilor interumane o poate naşte:oameni prietenoşi, deschişi, funcţionari simpatici şi amabili, profesionişti responsabili cărora le pasă de meseria pe care o fac şi care sunt realmente interesaţi să facă existenţa cotidiană puţin mai uşoară.
Madeleine Davidsohn îşi probează încă o dată extrema sa încredere în oameni şi în valorile morale.Prieteniile se nasc cu uşurinţă şi nu poartă nici o urmă de convenţionalitate.
Consideraţii despre rase şi popoare, importante oraşe ale lumii sau locuri exotice, ritualuri şi
magie, totul se îmbină într-un platou oferit evoluţiei artistei Mara Iacuţ.
Nu mai puţin importante sunt Raisa, mama lui Beny, figurile masculine, părinţii şi bunicii, dar lor li s-a acordat acel spaţiu restrâns necesar situării în context a poveştii de viaţă a Marei. Ele vorbesc pentru sine sau sunt aduse în discuţie de mărturii indirecte:jurnal, martori, experienţe extrasenzoriale.
Mara este cea care invită în jurul ei, dispuse în cercuri concentrice, câteva generaţii, ca pentru a demonstra că evoluţia unei fiinţe nu este posibilă în lipsa raportării la origini. Ea revine după mulţi ani în ţara natală şi îşi oferă sieşi dar şi prietenilor ei şansa de a-şi încheia socotelile cu trecutul. Conştiinţe primenite, suflete eliberate şi pregătite să se înscrie în noi încercări. Viaţa merge înainte.