Limba poate atinge o formă superioară printr-o activitate orientată.
În acest sens, normarea limbii, adică stabilirea unor reguli de întrebuinţare a ei, vizează atingerea unui grad cît mai înalt de cultură de către indivizii unei societăţi. Un nivel superior de instruire se poate realiza nu doar prin acumularea de cunoştinţe din diverse domenii de activitate, ci mai ales prin însuşirea simultană a normelor
limbii literare
şi prin respectarea acestora. În acest scop, folosirea lucrărilor normative, cum ar fi gramaticile, dicţionarele, îndreptarele etc. este o modalitate de perfecţionare a exprimării orale sau scrise,
care poate fi însuşită corespunzător prin exerciţiul limbii literare. Prima gramatică românească completă,
Gramatica rumânească, a fost scrisă de cărturarul braşovean Dimitrie Eustatievici, între anii 1755–1757 şi păstrată în manuscris. A doua gramatică este
Gramatica limbii române din 1963, iar acum a apărut cea de-a treia,
Gramatica limbii române, vol. I,
Cuvîntul, vol. II,
Enunţul, 2005. Autorii acesteia afirmă că obiectul de cercetare este cu mult extins faţă de ediţia din 1963, fiindcă limba a evoluat semnificativ, iar normele variantelor literare sînt modificate datorită gradului de extindere a comunicării orale faţă de cea scrisă. După părerea autorilor, lucrarea aceasta are menirea de a face o cercetare „descriptivă şi normativă“, propunînd o descriere a limbii în „ipostaza ei literară actuală, considerată în dinamica şi diversitatea ei“. Corpusul analizat se referă la diferite stiluri funcţionale ale limbii române actuale (oficial, ştiinţific, poetic, livresc, colocvial, familiar etc.), comparativ cu textele din secolul al XIX-lea. Faţă de ediţia din 1963, o noutate este numărul relativ ridicat de exemplificări din emisiuni radiofonice sau televizate, din ziare sau din conversaţii care au fost publicate în ultimul deceniu. Exemplele citate fac parte şi din presa şi viaţa cotidiană, nu doar din opere literare, ca pînă acum; astfel apar exemplificări şi din operele unor autori importanţi din literatura contemporană. Perspectiva funcţională asupra limbii se reflectă în raportarea la procesul de comunicare, care se concretizează în axarea analizei asupra ipostazei vorbite a limbii, asupra categoriei timpului şi a modului verbal şi asupra diferitelor fenomene
sintactice care ţin de raportarea la enunţ. Astfel, se manifestă un interes deosebit intonaţiei, dialogului etc. Volumul I,
Cuvîntul este volumul întîi al vechii
Gramatici a Academiei, intitulat
Morfologia şi cuprinde o descriere a unităţilor limbii (cuvîntul, morfemul, enunţul) şi a părţilor de vorbire din limba română (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie). În afară de aceasta, mai există o clasificare a părţilor de vorbire în funcţie de particularităţile lor semantico-funcţionale: numeralul, cantitativele, determinanţii (articolul, elementele alt, fiecare, fiece, oricare, orice atunci cînd precedă substantivul etc.), articolul, proformele (pronumele şi adjectivele care au o relaţie de dependenţă anaforică faţă de un referent), substitutele, deicticele (pronume personale, pronume şi adjective demonstrative, adverbe etc.), jonctivele (prepoziţiile şi conjuncţiile, pronumele, adjectivele şi adverbele relative), conectorii (conjuncţiile şi adverbele care stabilesc relaţii între propoziţiile componente ale unui enunţ). Elementele de noutate în analiza categoriilor morfologice sînt: introducerea noţiunilor de centru al grupului sintactic şi de adjunct pentru fiecare categorie morfologică, definirea noţiunii de eterogenitate semantico-referenţială, sintactică şi morfologică pentru pronume, descrierea comportamentului discursiv al fiecărui tip de pronume, introducerea distincţiei cuantificatori universali/existenţialipentru pronumele de cuantificare, introducerea unei clasificări a verbelor după prezenţa unei anumite funcţii sintactice, în funcţie de celelalte determinări obligatorii (obiect indirect, obiect prepoziţional, obiect secundar, circumstanţial etc.), în funcţie de numărul de determinanţi obligatorii şi în funcţie de restricţiile de formă impuse complinirilor obligatorii, introducerea categoriei aspectului la verbe, descrierea relaţiilor verbului cu alte clase lexico-gramaticale, specificarea claselor semantice de adverbe (circumstanţiale, substitute, modalizatoare, relaţionale), conversiunea prepoziţiilor, conjuncţiilor şi interjecţiilor în alte părţi de vorbire. Volumul al doilea,
Enunţul este Sintaxa veche (al doilea volum al Gramaticii din 1963) şi apare structurat în două părţi:
Organizarea structural-ierarhică şi
Organizarea discursivă. Prima parte cuprinde secţiunile Structuri sintactice şi Funcţii sintactice, în care se descriu grupurile sintactice în funcţie de centru (verbal, nominal, adjectival, adverbial, interjecţional, prepoziţional) şi tipurie de construcţii sintactice sub aspect structural şi funcţional-sintactic. Noutatea constă în precizarea relaţiilor
dintre grupurile formate în jurul claselor-tip: verb (GV), adjectiv (GAdj) etc., a relaţiilor dintre centrul de grup şi elementele subordonate, a distincţiei dintre grupurile sintactice propriu-zise şi construcţiile legate de grupuri etc. Se realizează şi o analiză detaliată a construcţiilor pasive, impersonale, reflexive, reciproce, cauzativ-factitive, comparative, relative, conjuncţionale etc. Capitolul Funcţii sintactice include descrierea funcţiilor sintactice ale limbii române: predicatul, subiectul, complementele, circumstanţialele etc. Noutatea o reprezintă distincţia dintre funcţiile matriciale şi funcţiile reorganizate, dintre funcţiile cu interpretare esenţial referenţială şi cele cu interpretare esenţial predicativă, dintre funcţiile sintactice şi cele sintactico-enunţiative şi dintre complemente şi circumstanţiale. Organizarea discursivă, prezintă într-o manieră discursiv-pragmatică aspecte ale construcţiei discursului (deixis, anaforă, modalitate, afirmaţie, negaţie, conectori frastici şi transfrastici), o analiză a structurilor sintactice deviante (construcţii incidente, anacolut, elipsă, repetiţie, imbricare), alături de aspecte ce ţin de organizarea informaţională şi prozodică a discursului şi de implicaţiile sintactice ale punctuaţiei. În concluzie, noua gramatică ne oferă informaţii actuale şi complexe despre principalele fenomene morfologice şi sintactice ale limbii noastre. Deşi în esenţă păstrează aceeaşi organizare gramaticală, faţă de vechea gramatică, noua gramatică include anumite modificări legate de stabilirea claselor lexico-gramaticale şi semantico-funcţionale şi de distribuirea unităţilor pe clase. Noutăţile aduse de această lucrare normativă privesc nu numai abordarea limbii române într-o manieră modernă şi funcţională, ci şi modernizarea terminologiei, prin renunţarea la modelele riguros formale şi adoptarea unui model actualizat, în conformitate cu noile teorii lingvistice.
Mai multe rezumate despre Gramatica limbii romane