Avangarda este definită de dicţionarele enciclopedice
şi de cele literare ca un curent artistic care luptă împotriva formelor şi tradiţiilor consacrate, la contestarea şi depăşirea continuă a formelor curente şi acceptate de creaţie, propunând formule revoluţionare. Altfel spus, avangarda este o mişcare artistică inovatoare, născută dintr-un spirit de negaţie şi revoltă faţă de un anume tradiţionalism, ea refuză orice model, detestă violent “gustul” consacrat, are oroare – cum declară şi futuriştii – de tot ce este vechi şi comun. Au manifestat, de la început, un spirit de revoltă faţă de filistinismul burghez, faţă de toate valorile consacrate.
Avangarda literară
mai este definită de obicei ca o ruptură, o negaţie radicală a tradiţiei culturale şi aspiraţia spre o absolută înnoire a limbajului; refuz,
pe de o parte, al convenţiilor de orice fel, al autorităţii şi "codurilor de maniere" sociale şi estetice, respingere,
în ultima instanţă a înseşi literaturii, iar pe de altă parte afirmarea necesităţii de sincronizare cu "ritmul vremii" şi "pulsul epocii", a spontaneităţii şi deplinei libertăţi a spiritului.
Unul dintre cele mai cunoscute curente avangardiste din lume este
dadaismul. La fundamentarea şi dezvoltarea căruia a contribuit şi compatriotul nostru, Tristan Tzara, în vreme când se stabilise în Elveţia, devenind mai apoi o celebritate mondială. I s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic Hans(Jeans) Arp, apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, F. Picabia, m. Duchamp(S.U.A.), M. Erust, K. Schwietters(Germania), etc.
Dadaismul se manifestă printr-un scepticism înverşunat, care duce către o totală negare a valorilor. Pentru dadaişti însuşi omul
nu însemna nimic. Acest curent era „violent, modernist, de o nuanţă negativă şi destructivă” ce preconiza distrugerea totală a vechilor valori, fără a substitui ceva viabil în loc.
Unde a început totul?
Spiegelgasse, Uliţa Oglinzii, din cartierul Niederdorf din Zürich, e atât de îngustă încât pare mai degrabă un tunel între două străzi. Aici, la 5 februarie 1916, s-a deschis Cabaretul Voltaire şi s-au pus bazele dadaismului.
Din primele anunţuri în ziarele züricheze aflăm că programul cabaretului proaspăt deschis într-una din sălile dosnice ale lăptăriei olandeze a lui Jan Ephraim, era eterogen: poezii futuriste de Marinetti alături de muzica lui Rachmaninov şi Saint – Saens. Numele lui Tristan Tzara apare abia în anunţul de pe data de 12 februarie, deşi Tzara şi Marcel Iancu, amândoi în Zürich, încă din 1915, participaseră la programul cabaretului încă de la deschidere. În acea sâmbătă de februarie, Tzara citise cuminte din Verlaine, Mallarmè şi (mai puţin cuminte) din Apollinaire.
Trei luni mai târziu - pe 24 mai, când era anunţată prima din acele soirèes, divenite apoi celebrele Dada soirèes, dar amânată “din motive tehnice” pe 31 mai – nici urmă de cuminţenie: Tzara îşi încântă (sau nu) publicul cu poemul simultan L`amiral cherche une maison à louer, împreună cu Richard Huelsenbeck şi cu Marcel Iancu. În program mai figurează un concert bruituiste (concert zgomotos?) şi un dans al măştilor pe motive din Sudan cu măsti confecţionate de Marcel Iancu. Poemele simultane erau recitate, declamate, scandate, ritmate în mai multe limbi, cuvintele întretăindu-se cu sunete nearticulate şi fluierături şi, adesea, acoperite de vuiet de sirenă. O cronică din Züricher Zeitung consemnează straniul efect de “piesă radiofonică” pe care îl produceau toate aceste sunete provenind din spatele cortinei, căci aşa se interpretau poemele simultane la Cabaretul Voltaire. Deşi poemul simultan este suma tuturor acestor sunete, scopul era să demonstreze fragilitatea vocii umane într-o lume al cărei ritm şi larmă sunt ineluctabile. Această primă soirèe era şocantă şi plină de surprize, dar dadaiştii nu se dezlănţuiseră încă; la cea de-a opta soirèe poemul simultan La fièvre du male avea să fie “recitat”, sub conducerea lui Tzara, de douăzeci de voci, iar reacţia publicului, previzibil violentă, nu s-a lăsat aşteptată. Concertul zgomotos, moştenit de la futurişti, era o înşiruire de sunete brute, asa cum se întâlnesc în natură, în toată cruzimea şi brutalitatea ei.
Măştile lui Iancu induceau actorilor o stare de frenezie vecină cu nebunia şi-i obigau să execute dansuri tragico-absurde. Aceste măşti sunt cruciale pentru spectacolele dadaiste de la Cabaretul Voltaire, căci programul se coagula în jurul lor: dansurile absurde şi muzică pe care Hugo Ball o compunea instantaneu la vederea lor. Dadaiştii merg şi până la idea ca măştile să nu acopere numai faţa, ci întregul corp al actorului.
Astfel, dadaiştii apăreau adesea pe scenă înfăşuraţi în cilindri enormi, de carton, nu atât costume, cât obiecte locuibile, capsule la adăpostul cărora explorau un univers nou. Marcel Iancu, tăia, picta, lipea, cosea, îmbina carton, hârtie, cârpe, ziare, tablă – orice materiale care îi cădeau în mână. Măştile şi costumele făcute de el din materiale perisabile şi în mod deliberat urâte, simbolizau revolta continuă.
Împotriva cui erau “cavalerii apocalipsei”? Dadaiştii îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să oprească barbaria şi crima, considerând că eforturile nobile ale omului nu au fost capabile să împiedice măcelul mondial, întemeietorii dadaismului încep să privească cu dispreţ, anulând totul, literatura, muzica, pictura, precum şi orice altă activitate spirituală constructivă. O negaţie totală se adoptă faţă de întreaga artă, o violenţă brutală se manifestă faţă de toate bunurile spirituale, sperând prin aceasta să năruie întregul edificiu al societăţii pe care o dispreţuiesc. Pentru Tzara şi discipolii săi nimic nu era sfânt, deoarece nimic nu avea sens. Acest gen de "tratament de şoc aplicat umanităţii în delir" s-a răspândit în toate sferele culturii.
Activitatea dadaistă este pusă sub lozinca:
Antiliteratura Dada Antimuzica Dada Antipictura Dada
Mai multe rezumate despre DADAISMUL I Parte - Negatia ca valoare