Arta ca mântuire - Caravaggio (1)

În Italia anului 1610, un mare pictor baroc, Michelangelo Merisi da Caravaggio, este fugar, dar nu pentru prima dată. Pictorul a avut de-a face cu legea aproape întreaga viaţă. Dar la acest moment 1610 este altfel: e urmărit ca criminal. Se oferă recompensă pentru prinderea lui, viu sau mort. Însă el se „ascunde“ ca întotdeauna undeva: în pictură. Şi pictează „David cu capul lui Goliat“. Este un autoportret. Dar de ce nu s-a reprezentat în chipul lui David, ci în acela al monstrului Goliat ? Poate speră că, reprezentându-se astfel va fi cruţat de pedeapsă. Poate că, oferindu-şi capul tăiat în tablou, şi-l poate păstra în viaţa reală. Să presupunem că geniul coincide cu eroul, că personajele pozitive câştigă întotdeauna. Totuşi în cazul lui Caravaggio, geniul este ticălosul. • Să ne întoarcem la Roma anului 1600, centrul celei mai mari propagande din istoria creştinismului. Catolicismul e ameninţat de Protestantismul din nordul Europei. Acum, există un nou mesaj pentru cei care îşi caută mântuirea. Protestanţii spun că trebuie să ne bazăm doar pe cuvântul biblic, pe cuvântul scris negru pe alb, Biblia fiind călăuza creştinului. Picturile din biserici sunt făcute să abată atenţia, fiind tributare idolatriei. Distrugerea lor constituind astfel un act benefic. Însă catolicii au găsit un răspuns grav: cum rămâne cu milioanele de analfabeţi ? Ei nu merită să fie mântuiţi ? Săracii nu trebuie să aibă acces la sacrificul Mântuitorului şi la povestea veţii Fecioarei ? În războiul pentru suflete dus de Biserica catolică, picturile n-au fost obiecte de artă, ci o forţă de artilerie grea. Aşa că, se renovează biserici, se construiesc altele noi, toate decorate cu picturi somptuoase, având rolul de a apăra credinţa catolică. Dar departe de Vatican, în afara palatelor aristocraţilor cardinali, există o cu totul altă Romă: Roma a 100.000 de oameni care se înghesuie în pieţe, Roma vinului acrit şi a usturoiului, a străzilor pestilenţiale şi a soldaţilor care taie gâturi sau jefuiesc pegra laolaltă cu oamenii simpli şi oneşti, Roma cerşetorilor, a hoţilor şi a prostituatelor. Toţi trăiesc cu miile în cartierele rău-famate de pe Tibru. Aceasta e Roma lui Caravaggio. Camere ieftine şi nopţi de beţie cu alţi pictori faliţi, trăind mereu îndatoraţi, întotdeauna puşi pe fugă. Motto-ul lor generic este: „Fără speranţă, fără teamă“. Fireşte, Caravaggio nu se născuse răufăcător. El fusese un băieţel dintr-un mic orăşel din Lombardia, numit Caravaggio. Tatăl său avea grijă de casa şi pământul unui nobil local. El era un om respectabil, cu o înstărire materială medie. Ciuma care urma să vină a fost duşmanul oricărei speranţe. Din vina ei, tatăl şi bunicul lui Caravaggio au murit în aceeaşi zi, când acesta avea doar cinci ani. Când a împlinit 19 ani, a murit şi mama lui, iar copiii au vândut totul şi au plecat în lume. Caravaggio şi-a făcut ucenicia la Milano, dar, ca oricare pictor talentat de atunci, a plecat la Roma. A juns la Roma în 1593 şi a aflat imediat ce trebuie să facă pentru a ajunge maestru. În primul rând, trebuia să deseneze după statui antice. Existau destule. În al doilea rând, trebuia să vadă picturile marilor maeştri, precum Rafael, să le copieze şi să înveţe. Astfel, în final, ajungeai să înţelegi rostul artei, forma perfectă şi frumuseţea ideală. Iar dacă puteai surprinde misterele celeste cu propriul tău penel, puteai reda perfecţiunea acolo unde trebuia: în bătălia sufletelor. Caravaggio nu era, însă, de acord. Viziuni paradisiace ? Cine avea aşa ceva ? Ceea ce cunoştea el se afla aici, pe Pământ. „Hic et nunc“. Iar „aici-şi-acum“-ul avea să surprindă arta lui.