Arta ca mântuire - Bernini (1)

Este inutil să negăm că extazul reprezintă şi o experienţă fizică. „Extazul sfintei Tereza“, cuprinde atât trupul, cât şi sufletul. Gian Lorenzo Bernini ştia totul despre pasiune. Aceasta însemna arta lui. Marmura albă, sculptată de el e vie şi extaziantă. O fecioară străpunsă de săgeata lui Cupidon redă pasiune spirituală transcendentă, nu doar transă erotică, deoarece marmura e prelucrată de cel mai pios sculptor al Romei. Un prieten cu papii, stâlp al societăţii catolice, n-ar fi vrut să reprezinte o călugăriţă în orgasm, deşi marmura prelucrată de el ni se etalează atât de carnală, Bernini fiind sui generis în această întreprindere artistică. În mâinile sale, materialul curge, se ondulează, transpiră. Personajele lui plâng şi strigă, răsucindu-şi trupurile în spasmuri de înaltă intensitate. Bernini, putea, precum alchimiştii, să multiformizeze materialul. Marmura devenea copaci, frunze, fire de păr şi carne. Sculptura clasică voia să facă oamenii să-şi uite condiţia, să-i confere cărnii povara grea a nemuririi. Astfel, s-au creat multe statui divine, dar fără de sânge în vine. Dar, iată că a apărut Bernini. Brusc, până şi „David“ al lui Michelangelo pare imobil pe lângă „tornadele“ lui. Sculptura trebuia să exprime gravitaţia. Bernini a sfidat-o. Personajele sale se desprind de soclu, se înalţă în spaţiu. De când se ştia, Gian Lorenzo îi uluise pe oamenii importanţi. Adus în faţa papei când avea doar opt ani, a făcut o schiţă a capului Sfântului Pavel, în faţa căreia papa a exclamat uluit că va fi următorul Michelangelo. Tatăl lui, Pietro, era sculptor, din Florenţa. El a intuit că fiul său e cu mult mai talentat decât el. „Aveţi grijă, senior Bernini, băiatul îşi va întrece maestrul.“, i-a spus un cardinal. Aşa că micul copil-minune a luat un start rapid. În 1605, Bernini ajunge la Roma, exact când Caravaggio electriza Biserica. Acesta îi arătase cum să impresioneze credincioşii. Gata cu sfinţii îndepărtaţi. În locul lor, patimi omeneşti, mântuire viscerală. Dar cum poate fi depăşit Caravaggio ? Răspunsul e negativ; dar poate doar prin sculptură. Dacă privim sculptura Sfântului Laurenţiu, patronul bucătarilor, prăjit pe grătar pentru convingerile sale, realizată sculptural de Bernini la numai 16 ani, rămânem convinşi că se poate. Pentru metropola uriaşă a Romei, alături de Biserică, nu contau doar banii, ci şi arta. Pictorii, sculptorii şi arhitecţii îşi caută protectori. Papii şi cardinalii pariază în privinţa viitorului geniu. Bernini are tot ce-i trebuie pentru a reuşi. E spiritual, fermecător, cu foarte multe relaţii şi posedă o cultură înspăimântătoare. Mai mult, este extrem de disciplinat: termină întotdeauna la timp comenzile. Şi nici nu-i place să bea. Este deci opusul lui Caravaggio. De unde ştim toate acestea ? Fiindcă cineva a notat tot ce făcea. Filippo Baldinucci, pictor minor, amator de bârfe şi critic de artă. Un om care a strâns tot ce se putea de la cei ce l-au cunoscut pe Bernini, realizând prima biografie a sculptorului. De la Baldinucci ştim că Bernini, când mergea prin oraş, toată lumea se uita la el, având o ţinută regească. Când cerea ceva, îşi aţintea privirea şi obţinea totul. Dacă privim sculptura lui Bernini „Apollo şi Dafne“, povestea unei vieţi sexuale, putem sesiza respingerea lui Apollo de către Dafne. Zeul fuge după nimfă şi, când s-o atingă, zeii îi ascultă implorarea şi se transformă în dafin. Statuia e numai acţiune. Apollo tocmai s-a oprit din fugă. Părul şi tunica îi zboară în vânt. Dafne, deja încolţită, e ţinută pe loc doar de noile ei rădăcini. Ea pare să se înalţe cu gura deschisă într-un strigăt, iar părul şi degetele i s-au transformat deja în crengile înfrunzite. Dar în centrul dramei se află nudul mătăsos. Bernini ni l-a oferit nouă, exact când ea dispare la adăpostul scoarţei de copac. O transformare chinuitoare. Se spune că, un cardinal francez ar fi spus că n-ar ţine în casă un nud atât de frumos, fiindcă el ar trezi dorinţele tuturor privitorilor, iar Bernini a rămas încântat auzind aceasta.