Arta ca mântuire - Turner (1)

Expoziţia anuală a Academiei Regale din Londra, în mai 1840, a fost un mare succes. Totă lumea e de acord că expoziţia a inclus o capodoperă indiscutabilă: tabloul „Îngenuncherea legii“ de Edward Lancier, unde în rolul învăţatului judecător e reprezentat un pudel. Criticii au căzut de acord: tabloul e perfect, executat cu gust şi rafinament. Dar în cadrul expoziţiei a fost reprezentat un alt tablou. Şi în privinţa lui, criticii sunt unanim de acord: e un dezastru. „Corabie cu sclavi“, de John Mallord William Turner. Cum se face că posteritatea îl consideră o capodoperă, iar criticii de atunci, un accident, culori întinse pe o pânză ? Mersese oare Turner prea departe şi prea profund cu reprezentarea acestui coşmar ? O scenă îngrozitoare, cu sclavi ucişi cu cruzime de corăbii şi apoi aruncaţi în mare. De ce un tablou care ar fi trebuit să emoţioneze a fost descris drept o absurditate detestabilă ? Ce nume avea acest tablou, ca să stârnească asemenea patimi ?
· Toţi iubitorii de artă cred că-l cunosc pe Turner. El pare la fel de „englez“ ca şi o ceaşcă de ceai la un five-o’clock. La urma urmelor, este preferatul galeriei naţionale. Dar iată că există un Turner, care nu este cunoscut. Este pictorul haosului, al tulburării şi al apocalipsei, autorul unor tablouri dezlănţuite şi ambigue, pe care un critic le-a numit „o pictură a nimicului“. Acesta se identifică cu extremele unui poet în pragul nebuniei. E un Turner care trebuie cunoscut şi preţuit. Acest Turner începuse o călătorie vizionară care avea să culmineze cu cel mai monumental tablou englez al secolului XIX, „Corabie cu sclavi“. Cu 40 de ani înainte de fiasco-ul tabloului, tânărul Turner, fiul unui bărbier, era numit deja viitorul mare pictor englez. Penelul lui arunca o pulbere magică peste peisajele Angliei, transformând-o într-un loc magic şi sublim. Tablourile lui aveau o calitate inestimabilă. Anglia ducea o luptă crâncenă împotriva Franţei şi nimeni nu recrease mai clar romantismul Albionului. La doar 26 de ani, Turner devenise deja membru al Academiei Regale. Acum trebuia să picteze un tablou, în cinstea admiterii lui. Şi a pictat ceva şocant: Castelul Dolbardern, din Snowdonia, aparţinând unui prinţ medieval, Owen Gough, care murise atunci. Castelul era de fapt o adunătură de pietre pe un deal. Dar Turner amplifică melodrama, pune în evidenţă fundalul dezolant şi transformă castelul în personificarea viteazului prinţ însuşi. Un simbol tragic al libertăţii încătuşate, iar, presupunând că oamenii nu înţelegeau sensul mesajului pictural, i s-a adăugat de către autor şi un fel de poem: „Cumplită e tăcerea pustiirii. Acolo unde natura îşi înalţă munţii către singurătate cerului impunător. Acolo, Owen cel închis de mult tânjea şi mâinile-şi frângea în dor de libertate“. Turner vrea să creeze atmosferă, nu doar să descrie, întrucât pentru el, Anglia reprezenta o parte biologică, ceva instinctual, un amestec de apă, aer şi lumină. Un amestec elementar, eroic, legendar. Tabloul i-a asigurat prestigiul în cadrul Academiei. Dar el ar fi trebuit să prevină lumea că acest pictor nu se mulţumea doar să delecteze. Turner şi-ar fi putut asigura uşor o existenţă decentă, mulţumindu-i pe alţii. Dar în imaginaţia lui bogată, fierbea deja ceva măreţ şi sângeros. Însă deocamdată, trebuia să-şi asigure subzistenţa. Nu era pregătit să creeze tablouri obscure. Se bucura doar să fie J.M.W. Turner, membru al academiei. Aşadar, curg tablourile simultan cu banii. Apoi, cumpără o casă în Londra pentru el, tablouri şi tatăl său, pe care îl transformă fără jenă într-un fel de „sclav“. Tatăl lui îi pregăteşte pânzele, are grijă de galerie, se ocupă de grădină şi se bucură de faima şi averea fiului său. Convenţiile de familie însă nu înseamnă prea mult pentru Turner. Acasă la el nu există o doamnă Turner, considrând că arta şi căsătoria nu au loc împreună. Aşa că şi-o ia ca amantă pe Sarah Damby, văduva unui prieten, cu care face şi doi copii. În taină, Sarah e şi muza imaginaţiei sale erotice, desenele lui etalând şi cât aprecia sexul. Abia când testamentul lui a fost făcut public, lumea a aflat de Sarah Danby şi de copii, latura erotică rămânând ascunsă pe tot timpul vieţii sale.