Arta ca mântuire - Turner (2)

Turner a decis să-şi trăiască viaţa înconjurat de fantasme ascunse, iar când se plimba pe malul Tamisei, se lăsa pradă unei alte fantezii: că trăia într-o ţară din care sărăcia, foametea şi nenorocirile dispăruseră. Tamisa era locul unde romantismul Angliei i se revela, liric şi intens. Un loc de o seninătate aproape narcotică. Acesta e Turner care caută plăcerea şi vrea să fie pe gustul publicului. S-ar fi putut muţumi cu această lume de vis, măgulind orgoliul Angliei din vremea regenţei. Dar tocmai când se plimba prin acest paradis, pictorul şi-a dat seama că trebuie să fie evidenţiat şi faptul că există şi o Anglie aflată în suferinţă. Aşa că ceva din el voia să reprezinte această Anglie. Asta se întâmpla la începutul secolului XIX, cei mai zbuciumaţi ani din istoria Angliei moderne, când ţara de vis şi cea din realitate erau mai departe ca oricând. Regatul englez era prezentat ca model de ordine şi stabilitate. În realitate, era afectat de şomaj în masă, de foame şi furie, de maşini distruse la sate şi la oraşe. Războaiele lui Napoleon continuau mereu. Sunt vremuri tulburi, radicale. Aşa că Turner reprezintă Britania cea sălbatică, fară ceai şi picnic, ci drumuri noroiase desfundate, un iepure înpuşcat pus în jurul gâtului unei fetiţe, doi oameni care sapă o groapă. Privitorul simte cât de greu se sapă groapa în solul îngheţat. Totul e lipsit de sentimentalism. Se văd lucrurile aşa cum sunt. De ce a pictat Turner aşa ceva ? Fiindcă în Yorkshire s-a împrietenit cu cineva care îi va schimba concepţia, Walter Faukes. Viziunea acestuia despre Anglia nu e tocmai una roz, iar el nu este tocmai un gentilom de la ţară obişnuit. E activist politic, rămăşiţă a vechii guvernări Tory. Iar cauza pentru care militează el e cruciada epocii: interzicerea comerţului cu sclavi. Furia lui Fawkes pătrunde în imaginaţia lui Turner. Înr-o zi din anul 1810, Turner a plecat la plimbare cu fiul lui Fawkes pe dealurile din Yorkshire. În timp ce se plimbau, i-a prins furtuna. Amândoi s-au oprit să facă schiţe, iar Turner i-a spus băiatului că peste doi ani va vedea tabloul şi se va numi „Hannibal traversând Alpii“. O furtună de vară în Yorkshire devine, aşadar, un adevărat cataclism în Alpi. O furtună de zăpadă, sub un soare lucind bolnăvicios. Armata lui Hannibal e victima, silită să treacă prin Alpi. Soldaţii sunt atacaţi de munteni înfiorători, iar o adevărată tornadă domină totul, ca o pasăre de pradă uriaşă. Turner reuşeşte ceva extraordinar. Nu reprezintă doar un tablou, ci un eveniment la scară cosmică. Tabloul e foarte popular. Multă lume e interesată să-l vadă. Totuşi, de ce lumea a apreciat atât de mult pictura ? Nu pentru că reprezenta o scenă antică, ci fiindcă e şi un tablou modern, redând o scenă contemporană. Reprezentarea mutatis mutandis a unui alt invadator care a traversat Alpii, căutând gloria: Napoleon. Turner îl reduce pe acesta la dimensiunile unui personaj minuscul, aflat în fundalul picturii şi semănând mai mult a gândac decât a elefant. Dar Turner este şi pesimist. Deşi vrea ca Napoleon să fie învins, reprezintă în mod neaşteptat bătălia de la Waterloo. În 1817, pictează el armata victorioasă de la Wellington, în elegantele sale uniforme stacojii ? Nu, Turner ne oferă un covor „întunecat“ de cadavre, printre care soţiile, iubitele şi copii îi caută pe cei dragi. O reprezentare de iad. În loc să-l glorifice pe victoriosul duce, el pare să ilustreze cunoscutul dicton „ o bătălie câştigată e aproape la fel de rea ca şi una pierdută“. Nu e de mirare că abia în 1980 acest tablou a fost expus cum se cuvine. Refuzul lui Turner de a bate toba patriotismului l-a costat sprijinul protectorilor. Dar tabloul a marcat începutul unei arte britanice care descrie suferinţele victimelor.Turner însă ştia totul despre viaţa oamenilor de rând. Nu era gentilom. Se născuse pe străzile insalubre de lângă Covent Garden. Aici întâlnea tot timpul oameni care trăiau în mizerie. Totuşi asta nu i-a făcut niciun tablou „manifest revoluţionar“. Tablourile lui sunt mult mai mult, mult mai neliniştitoare de atât. Ele ilustrează adevărul tragic al neputiţei oamenilor de rând în faţa atrocităţilor şi dezastrelor. Asemenea oameni sunt mereu în pragul nenorocirii, iar cineva din viaţa lui îl şi depăşise: mama lui. Mary Turner devenise o harpie furibundă. Înnebunise, poate, în urma morţii surorii mai mici a lui Turner. În 1880, ea a fost închisă în azilul de la Bedlam, dispărând din viaţa pictorului şi murind după patru ani, uitată de toţi. Dar dacă Turner a părăsit-o, e posibil să fi fost urmărit de imaginea ei ? Furia lui Mary a devenit tunetul întunecat şi aurul fierbinte al cerurilor lui Turner ? Un lucru e clar: un simţ tragic al fragilităţii existenţei umane îi încarcă toate capodoperele. Personajele care îi populează tablourile istorice sunt deseori „nevertebrate“, marionete răsucite de forţa destinului. Aceste personaje erau un manifest clar pentru cineva educat în spirit academic. Însă deşi era membru în Academia Regală de aproape 20 de ani, Turner se dovedea cel ciudat, în lumea sigură a artei britanice. Şi nu doar subiectele pictate îi atrag critici, ci felul în care pictează. Se poate spune, de exemplu, că abstracţiunile sale amintesc de haosul primordial. Ce să se aştepte de la micul parvenit, cu accent de sărac şi casă de bogătaş ? Turner are ceva necioplit, o anume „aromă“ socială.