Arta ca mântuire - Turner (3)

Cînd Turner vizitează Franţa, Delacroix e surprins că el arată ca un ţăran cu mâinile nespălate. Dar pictorul nu era murdar din cauza mizeriei, ci a vopselelor. Şi, surprinzător, îşi expunea mîinile cu mândrie profesională. Când un tânăr gentilom care voia să devină pictor i-a cerut părerea, Turner îi apucă mâinile albe şi-i spune: „Nu eşti artist.“ Turner îşi foloseşte toate degetele pentru a crea. Are o unghie pe care o lasă intenţionat netăiată pentru a putea tăia suprafaţa vopsită. El nu mângâie pânza, ci o apasă şi o macină, scuipă în vopsea şi o scutură bine. Această frământare euforică a vopselelor li se pare criticilor atât de revoltătoare. Unul dintre ei se plânge că urmăreşte mereu să fie nemaipomenit. Într-adevăr, este cineva complet ne-britanic… Turner nu era interesat de ce devenea Anglia: un imperiu al realităţii comerciale şi prozaice. Era evident că avea nevoie de mult mai mult: de un loc unde imaginaţia să zboare în voie. Şi exista un loc unde se impunea să nu fii tradiţional şi serios: Veneţia. Timp de 20 de ani, Turner şi-a făcut din acest oraş sufletul-geamăn. Aici era fermecat. Din câteva linii, a reuşit să surprindă toate strălucirile acestui loc. Din nou criticii l-au acuzat: peisajele sale nu sunt recognoscibile. Dar în acest oraş, unde totul era fluid şi alunecos, această irecognoscibilitate devenea element de glorie. Turner ar fi putut fi liniştit de Veneţia, ar fi putut deveni creator de nesfârşite imagini senzuale. Dar frumuseţea ei statică l-a făcut să se gândească la altceva. El privea Veneţia şi vedea chipul morţii. Aproape toată viaţa sa, pictorul fusese sănătos tun. Acum e bolnav, slăbeşte şi suferă, simte pe propria piele străvechiul ciclu al vieţii şi al morţii. Propria sa mortalitate îl devorează, iar tatăl său indispensabil nu mai este în viaţă, nici prietenul Fawkes. Din coşmarurile bolii lui se naşte o grozăvie biblică: un cal alb, care aleargă şi aduce infernul. Turner pictează ieşirea din acest coşmar. El nu cedează uşor, precum un romantic măcinat de tuberculoză. Maestrul îşi adună energiile, punându-şi obsesiile la lucru: transformă ciclurile vieţii şi morţii, suferinţa şi mântuirea, tema celei mai importante perioade a lui. Turner se apropie de bătrâneţe, iar când vede valurile care lovesc coasta, în Kent, simte ritmurile distrugerii şi creaţiunii. Poate că plaja Margante nu pare locul ideal de meditaţie asupra destinului. Dar pentru Turner, era mai mult decât un mal unde vii ca să iei aer. Marea nu mai e numai purtătoare de putere şi avere, ci e scena unde se joacă spectacolul istoriei britanice. Uneori, reprezintă un spectacol aprig şi învolburat. Alteori, e o poveste care alină în vremuri revoluţionare. Aşa că pictorul ne redă prin penel corabia „veterană“ din bătălia de la Trafalgar, „Temerarul“. Corabia e refăcută ficţional, pentru o călătorie eroică de adio, înainte de a se dezmembra. În tabloul lui Turner, catargul e încă în picioare, iar velele sunt ridicate. Însă micul motor cu aburi care îl deplasează nu e un „personaj“ negativ, ci doar realitatea, în noua Anglie, naţiune aruncată în iureşul revoluţiei industriale. Turner creează doza perfectă pentru un public cu inima împărţită între afecţiunea pentru trecut şi anticiparea viitorului. E un tablou foarte versatil din optică afectivă, încât stimulează orice stare în care se află privitorul. Dispoziţia eligiacă, de exemplu, face ca pictura să redea apusul Angliei lui Nelson, iar o îmbogăţire de pe urma industriei, duce la impresia că pictura înfăţişează răsăritul imperiului industrial. Dar imaginaţia neliniştită a lui Turner nu se mulţumeşte cu atât. El ştie că adevărul e mult mai tumultuos, iar marea are de spus poveşti cumplite.