Arta ca mântuire - Van Gogh (1)

Printre multe alte exemple de genii, cărora le este atribuit dictonul „nullum magnum ingenium, sine quadam dementia“, un exemplu de artist frământat, de geniu nebun, îl avem şi pe Vincent van Gogh. Dar nu pentru că şi-a tăiat o bucată din lobul urechii, stânjenind „normalitatea“ lumii în care se născuse, ci pentru că nu suporta orbismul omului în faţa aurului teluric generat de soare. Criticii de artă din vremea lui Van Gogh s-au întrebat retoric, cum de putea un asemenea om să creeze asemenea capodopere ? Pentru că, ceea ce unii numeau „nebunie“, Vincent numea „iluminare“, printr-o nouă viziune asupra artei, printr-o revelaţie a raiului teluric. Aurul holdelor creştea din pământ, nu din cer. Pentru această optică, Van Gogh se considera un profet, dar şi un gânditor. Gândurile, care îi curgeau în fluvii de cuvinte, le depăna pe scrisori către fratele său, adevăratul Van Gogh fiind găsit în scrisori. În ele se poate vedea inteligenţa sa fierbinte şi facultatea de observator al lucrurilor profunde: „Dragă Theo, ce frumos e Shakespeare ! Limba şi stilul lui debordează de savoare şi încântare !“. Astfel facem cunoştinţă cu celălat Van Gogh, nu o creatură instinctuală, ci un şoarece de bibliotecă. „I-am citit atent pe Victor Hugo, pe Dickens şi Escalus, şi alţi câţiva maeştri minori.“ Iată genul înfricoşător care îţi vorbeşte tot timpul despre George Eliott şi Dickens, până când nu ştii cum să-l eviţi: „Ştii că Fabricius şi Beda fac parte dintre maeştrii minori, nu ?“ Ne putem întreba şi noi cine sunt aceştia ?! Multă vreme, arta nu a fost pe primul loc pentru Van Gogh. Cel mai mult îl preocupa căutarea mântuirii. Vocea sângelui era trează. Tatăl lui, Theodorus van Gogh, era pastor într-un sat din sudul Olandei. Chiar şi când unchiul lui Vincent îl salvează de apăsarea calvinistă, şi-l trimite la Londra ca negustor de tablouri, el vrea să salveze suflete. Dar la lumina felinarelor victoriene a ieşit la iveală adevăratul Vincent. În Londra cea soioasă, tânărul olandez L-a descoperit pe Iisus. Misionarismul său renăştea sub vechea şi dreapta credinţă pentru cei sărmani. Dar pe măsură ce trecea pe lângă beţivi şi prostituate, Vincent a ajuns să dispreţuiască lumea de pigmei a celor de sus, voind să fie predicator. Aşa că a părăsit binefacerile purpurei şi a început să caute săraci însetaţi de „lumina lină din lumini“: minele de cărbuni din Belgia. Oameni săraci şi, credea Vincent, având o nevoie disperată de salvare. Tânărul predicator şi-a dus Biblia răscitită pe străzile murdare, unde femeile aduceau praf de cărbune. Dar nu a fost de ajuns. După un timp, societatea misionară care îl plătea l-a concediat pentru exces de zel. Dar nu era uşor de scăpat de Vincent van Gogh. La 30 de ani el şi-a găsit o nouă vocaţie, cu alte instrumente pentru a predica: penelul şi pastele policrome. Nu pusese mâna în viaţa lui pe o pensulă până atunci şi nici studii în domeniu nu avea. „Într-un fel, mă bucur că n-am studiat niciodată pictura. Ştiu că o am în sânge, în oase. Vreau să pictez. Să ating oamenii. Vreau ca ei să-mi privească tablourile şi să spună: «Omul acesta simte până în străfunduri, simte cu ardoare».“ Arta trebuia să reuşească acolo unde Biserica dăduse greş. Ea avea să-i aducă mântuire şi alinare. Scopul lui avea să fie deschiderea ochilor celor săraci asupra miracolului vieţii, de care erau lipsiţi din cauza frământărilor zilnice. „Aş vrea să existe mai multe expoziţii care să prezinte arta poporului. Nu vreau să ascund lumina. Vreau să fie văzută.“ Iar dacă vrei să arăţi cum se manifestă Cerul în lucrurile mărunte, în palmele oamenilor, în petalele florilor, trebuie să munceşti, să te cobori până în străfunduri şi să trăieşti acolo. Şi nu te poţi coborî mai mult, decât trăind cu o prostituată, beată mereu, mamă a unor copii din flori şi însărcinată cu un altul. Clasina Hoornick, Sien pentru Vincent, avea să-i fie neaşteptata muză. Traiul în mizerie a lui Sien, îi lăsase urme pe trup. Sânii fleşcăiţi şi părul lăţos i-a hrănit inspiraţia lui Van Gogh. „Nu există femeie bătrână“, îi scria el lui Theo, iar contururile trupului desenat al femeii obosite lasă să se vadă ce voia să spună. Nu era de mirare că tatăl lui, pastorul, nici fratele Theo nu au fost prea încântaţi, dar aceasta nu l-a împiedicat pe cel din urmă să-şi susţină financiar fratele. Oricât de imprevizibil sau nerecunoscător era Vincent, lunar, cu precizie de ceasornic, fratele său îi trimitea banii. În schimb, Vincent îi oferea lui Theo, ajuns el însuşi negustor de tablouri, propriile creaţii spre vânzare. Problema era că, aşa cum spunea Theo, tablourile nu prea erau cumpărate, fiind dense şi tulburi. „Dragă Theo, ceea ce e ciudat e că îţi trimit lucrări şi nu primesc niciun răspuns. Şi nu ridici un deget ! Dar nu am dreptul să spun că nu mă descurc cu banii. Şi, dă-mi voie să spun că n-o să te întreb dacă eşti de acord sau nu cu tot ce fac eu.“ Însă fratele cel mic credea în pasionalul şi arţăgosul frate mai mare, ceea ce nu toată lumea suporta: Sien s-a plictisit de campania lui Vincent de a o transforma într-o casnică perfectă şi a dispărut înapoi în lupanarele Hagăi.