Artă şi incitare (1)

În al doilea deceniu al sec. XX, Pablo Picasso era regele picturii moderne. Locuia la Paris, într-un apartament luxos, lângă Champs Elysee, cu soţia lui, Olga, balerină rusoaică, şi băiatul lor. Îşi expusese tablourile într-o galerie prestigioasă. Întreaga artă era domeniul lui. Îmbătat de încredere, putea face tot ceea ce voia. În ianuarie 1927 a văzut ceva foarte pe placul său: o blondă, cu aer nordic, statuară, de 16 ani. Se numea Marie Therese Walter, iar Picasso a văzut-o într-o zi la galeriile Lafayette. Picasso n-a pierdut timpul. A mers la ea şi i-a spus că vrea s-o picteze. Apoi s-a recomandat: Picasso. Marie Therese avea să-i devină amantă şi motiv obsedant în tablouri. În 1932, o reprezintă într-o ipostază visătoare. O expresie feminină profundă de sexualitate cerebrală. Asemenea tablouri reuşesc ceea ce arată, aruncarea privitorului într-o transă ludică. Culorile creează o atmosferă de somnolenţă senzuală, vădind travaliul unui penel genial. Plăcerea emanată de această unduitoare policromie hedonică e departe însă de… „Guernica“. Picasso a sosit la Paris la începutul secolului XX. Era un andaluz scund, certăreţ şi înspăimântător de talentat. În oraşul avangardei artistice, oriunde priveai, legile muzicii, poeziei şi picturii erau încălcate. Tânărul Picasso trăia boem, cu părul unsuros, ochii negri uriaşi şi nasul iepuresc, dornic de a-şi savura libertatea. Şi ştia exact ceea ce nu voia: pantomima vechilor mari maeştri. Arta modernă era modernă fiindcă întorsese spatele marilor panouri, pictate pentru regi şi aristocraţi. Picasso a pictat, în loc de un prinţ călare eroic pe un cal ţanţoş, un băiat gol, conducând un cal blând printr-un peisaj atemporal şi pustiu. Tabloul e fără erou şi subiect. El este doar ilustrarea modernului desprins din arhaic, ca şi cum între cele două perioade n-ar fi existat nimic altceva. Dincolo de istorie, următorul obstacol este frumuseţea. Idealul artei, reprezentat sub forma nudului feminin. „Cele trei graţii“ (Aglaia, Euphrosine şi Thalia), redate in sculptură şi pictură de înaintaşi într-o sacralitate iconodulă, sunt redate de Picasso atacând subiectul sacru şi încheind astfel secole întregi de admitere a formelor graţioase. „Domnişoarele din Avignion“ prezintă o defilare de bordel, în care fetele se dezbracă pentru a fi cântărite. Tot ce în arta europeană era asociat cu reprezentarea nudurilor, frumuseţea care conduce la senzualitate şi tandreţe, e sfâşiată aici cu brutalitate.