Artă şi om (1)

Pe 25 februarie 1970, nouă tablouri ale pictorului american Mark Rothko au ajuns la Tate Gallery, din Londra. În aceeaşi zi, cu câteva ore înainte, Rothko fusese găsit mort, în baia atelierului său. Pictorul care trăise atât de mult în mintea lui, în ţinutul morţilor, se sinucisese. Iar acum, la Londra, avea propriul său mausoleu. Un monument în cinstea altui pictor abstract american înfrânt ? În anii '70, generaţia pop exploda pe scena culturii. Era o vreme ludică prin excelenţă. Andy Warhol, Rosenchrist, Lichtenstein. Preferabil, în timp ce se asculta rock’n’roll şi se lua pe nas sau pe gură ceva ameţitor. Ideea că arta avea ceva solemn era ceva la fel de ciudat ca şi a merge la biserică. Iar faptul că Rothko se alăturase pictorilor abstracţi sinucigaşi făcea perspectiva şi mai funebră. Aşa că, într-o dimineaţă din primăvara lui 1970, dacă intrai la Tate Gallery, puteai fi izbit de nişte tablouri care pulsau, precum o parte a trupului omenesc. Roşu sângeriu... Era ceva ce aparţinea direct de materia cenuşie, necesară pentru a discerne că liniile negre ale compoziţiilor conduceau către un loc misterios din univers. Rothko spunea că tablourile lui încep o aventură necunoscută, într-un spaţiu necunoscut, aşa că nu se ştia unde se va ajunge. Se spune că banii urmează arta. Dar şi artei îi plac banii. De fapt, unui pictor nimic nu-i place mai mult decât un protector bogat. De aceea, Roma papală îl avea pe Caravaggio, iar Amsterdamul secolului XVII pe Rembrandt. În 1958, firma canadiană de lichioruri „Seagram“ căuta un pictor care să le decoreze sediul de la New York. Alegerea era evidentă: Mark Rothko. La 55 de ani, pictorul era în apogeul gloriei sale. Cinci tablouri de ale lui reprezentau America la Bienala de la Veneţia şi făceau turul Europei, pentru a dovedi că America avea şi profunzime, nu doar suprafaţă strălucitoare. Era cel mai mare pictor american în viaţă. Sau aşa se spunea. Poate în 1958, după 30 de ani de greutăţi financiare şi frământări cauzate de cea mai importantă întrebare: ce putea face arta ? Putea pătrunde prin zgomotul existenţei cotidiene ? Ne putea duce spre emoţiile specific umane ? Extaz, dorinţă, groază. Proiectantul clădirii Seagram l-a abordat pe Rothko cu propunerea să picteze ceva pentru „Four Seasons“, restaurantul de lux de la parterul blocului. În schimbul unor tablouri de aproape 50 m², Rothko avea să primească 35.000 de dolari, echivalentul a 2,5 milioane de dolari de astăzi. Nu putea primi o comandă mai bine plătită. Orice alt artist ar fi acceptat imediat. Nu şi Rothko. El a discutat cu toţi prietenii şi s-a gândit la toate aspectele, întrucât avea îndoieli, asupra propunerii şi a capitalismului american. Dar şi a propriului său succes în acest context.