Artă şi om (2)

Născut în Rusia, în 1903, Rothko avea să spună mai târziu că-i ţine minte pe cazacii locali şi distracţia lor preferată: agresarea evreilor. La începutul secolului XX, America a primit cu braţele deschise familia Rothkovitz din Davinsk, ca şi pe alte milioane de evrei, ajunşi prin Ellis Island, oraşul de aur. În America, existau două categorii de evrei: cei care s-au lansat în afaceri şi cei care au adus aici cea mai preţioasă avere a lor: cultura. Rothkovitz bătrânul făcea parte din a doua categorie. Era un farmacist visător şi studios, care prefera să discute cu copiii lui despre Dickens şi Dostoievski, decât să ţină contabilitate. Îşi strânsese puţinii bani ca să-şi aducă aici familia şi a murit de cancer, şase luni mai târziu. Copiii au fost crescuţi de către mama lor, Anna. Mark mergea la şcoala evreiască, citea tot ce-i cădea în mână, cânta la vioară şi mandolină. Adulţii îl numeau „gogem“, „ştietot“. Mark era cel care avea să reuşească din familie. Şi voia să-i facă pe plac mamei sale. Era evreul educat şi sentimental. Evreul cu idei măreţe, nerăbdător să ţi le împărtăşească. Băiatul care dă tot timpul din mâini, cu inima mare şi gura pe măsură. Rothko a câştigat o bursă la Universitatea Yale. Dar aceasta nu era convinsă că vrea studenţi evrei. Aşa că a introdus o clauză suplimentară. Rothko şi-a dat seama că nu e nevoie de un cazac să te simţi nedorit. A renunţat. Oricum, nu era evreul care vrea să ajungă avocat sau broker. Era evreul creator. Cel care credea că arta poate schimba lumea, şi tocmai de aceea, 30 de ani mai târziu, n-a putut refuza comanda Seagram, cea mai mare provocare a carierei sale. El a închiriat o sală uriaşă într-un fost complex sportiv. În 1958, când a început să lucreze, îşi închpuia deja tablourile ca un fel de lecţie fără cuvinte antidot la trivialitatea modernă. Dar ce ar fi putut să spună tablourile lui ? Şi cum ? Una din problemele comenzii era mărimea. Până acum, Rothko pictase doar la scară umană. Tablouri personale. Dar acum, crea o lucrare publică. Iar Manhattan-ul era cu ochii pe el. „Tabloul – spunea pictorul – trăieşte prin cei din jurul lui. Se extinde în ochii privitorului. Şi moare tot acolo. Aşa că e un gest riscant şi crud să-l trimiţi în lume.“