Artă şi luciditate (1)

Sevilla în 1599, când s-a născut Diego Velazquez, era cel mai mare şi popular oraş din Spania şi al treilea ca mărime din Europa, după Paris şi Napoli. Un oraş în plină tranziţie, care în curând, avea să cunoască declinul. În pictură şi mai ales în sculptură, este un oraş şi mai important. Măreţia unui oraş este dată de regulă de puterea economică şi politică, însă regula nu este absolută, fiindcă uneori există o criză pe plan politic, economic, chiar şi social, iar cultura înfloreşte. La sfârşitul secolului XVI, pictura şi sculptura se aflau la loc de cinste în Sevilla. Port de legătură cu Indiile şi centru economic internaţional, Sevilla a devenit capiatala comerţului cu obiecte de artă. Aici poposeau artişti şi opere de artă din întreaga lume. Arta era foarte apreciată la Sevilla, oraş aflat pe râul Guadalquivir, cu un nivel de cultură ridicat, în care erau mulţi oameni bogaţi. Banii care se strângeau erau donaţi bisericii. În Sevilla, existau peste 50 de mănăstiri. Monahii acestor mănăstiri aveau cunoştinţe de filosofie, teologie şi din toate ştiinţele. Ei aveau un rol important în oraş şi comandau tot timpul opere de artă, ca retablu-uri, sculpturi, tablouri, cruci, ostensorii etc. Astfel, nu e de mirare că operele de artă cu care Velazquez a intrat în contact în tinereţe, create de Pedro de Campana, Hernando de Esturmio, Pedro de Villegas sau Alonso Vasquez, au un pronunţat caracter religios. Este vorba de lucrări de seamă, pe care Velazquez le privea cu oarecare invidie şi, uneori, cu o umbră de milă, întrucât artiştii nu erau foarte talentaţi. Nici maestrul lui, Pacheco, nu era un mare talent, nici contemporanii. Diego Velazquez avea 11 ani când a ajuns la atelierul lui Francisco Pacheco. Acolo avea să înveţe să prepare culorile şi să picteze, având parte de o pregătire tradiţională, el şi viitorul lui socru numărându-se printre conservatorii epocii. Dar Velazquez, fiind foarte inteligent, nu se mulţumea cu învăţăturile lui Pacheco. El a renunţat la ucenicie încă de foarte tânăr, tablourile lui din tinereţe deja revoluţionând epoca. Pacheco avea o reputaţie de excepţie, nu ca pictor, ci ca artist erudit. Nu era un pictor oarecare, avea o pregătire înaltă. Pe vremea lui, circula o poezioară în care era ironizat: „Cine a pictat tabloul ăsta insipid ?/ Pacheco, din câte-am auzit.“ Ca pictor era mediocru, însă era un om cult şi generos, care l-a lăsat pe ginerele său să se desfăşoare. Velazquez a folosit mereu materiale obişnuite, din comerţ, folosite în mod tradiţional în pictura spaniolă. El era capabil să picteze folosind puţini pigmenţi, având o tehnică remarcabilă. Cu puţini pigmenţi, realiza un spectru de culori extrem de bogat. În această perioadă, a început să folosească metodele picturii sevillene, care erau împrumutate de la pictorii veneţieni. A folosit motive precum cele de formă de romb, care îi conferă picturii o vibraţie cu totul aparte. În acelaşi timp, culorile preparate folosind pământul ocru al Sevillei fac lucrările sale să aibă un fundal obscur, în care se regăseşte influenţa puternică a tehnicii clarobscurului. Pictorul realizează un fundal întunecat şi foloseşte câteva culori, pe care le scoate în evidenţă.