Arta prin ani (1)

În anul 1517 la creştini ( la islamişti 895, iar la azteci, a 12-a casă), religia şi puterea guverna arta şi cultura, în Europa şi în lume. După unii istorici şi critici de artă, chipurile divinităţii diferă, însă voinţa creatorului artistic se arată a fi constantă. Aşadar, ne propunem aici să explorăm legătura dintre artist şi divinitate la mai multe culturi de pe pământ. De ce am fixat „startul“ la anul 1517 ? Pentru că e anul în care Luther a protestat împotriva corupţiei Bisericii Catolice, declanşând scânteia Reformei şi schimbând soarta Europei. Apoi, e anul de apogeu a Renaşterii, în care aventurierii europeni cuceresc globul. Dar aceasta e istoria din optică europeană. Există însă şi alte moduri de a privi lucrurile. Să începem din Europa, cu un om al Renaşterii, Baldassare Castiglione, care vine cu o idee clară despre puterea seculară. Un altul, Leonardo da Vinci, considerat cel mai mare artist al lumii, se eliberează de dominaţia Papei Leon al X-lea. Leonardo da Vinci, Michelangelo şi Rafael formează Sfânta Treime a Renaşterii. Arta lor intră în conflict direct cu ideile Reformei, după puternicul limbaj vizual al Bisericii Catolice, anul 1517 fiind doar un fragment din viaţa plină de evenimente a lui Leonardo. Acest an însă ne oferă o perspectivă unică asupra ultimilor ani din viaţa acestui inginer, arhitect, savant, poet şi pictor, reprezentând şi anul în care avem prima menţionare a celui mai notoriu tablou al lumii, „Mona Lisa“. La 65 de ani, Leonardo da Vinci se afla bolnav în faţa bătrâneţii, pe care o descria atât de mişcător cu ani în urmă: „Distrugi totul, cu dinţii ascuţiţi ai senilităţii. Încetul cu încetul, coboară moartea cu a ei lingoare“. Prin contrast, regele Franţei, Francisc I, e tânăr şi triumfător. Tocmai a cucerit nordul Italiei. Pasionat de artă, el l-a convins pe Leonardo să locuiască în apropiere de castelul său de la Amboise. Francisc îşi dorea o Curte care să rivalizeze cu Roma, cu splendoarea Capelei Sixtine şi cu frescele lui Rafael de la Vatican, dar Leonardo nu i-a putut oferi Franţei decât discuţii şi proiecte: desene de fântâni (precum cea de la Amboise) şi planuri pentru un palat lângă Romarantin. Ca multe dintre ideile lui, şi acestea vor rămâne simple schiţe. Şi de la Roma, Leonardo plecase după ce Papa se săturase fiindcă acesta nu termina niciodată nimic. Maestrul îşi pierduse oare talentrul ? Anul 1517 ne oferă dovada că nu era aşa. Ea e reprezentată de însemnările prilejuite de vizita în octombrie a cardinalului Luigi d’Ancona la reşedinţa lui Leonardo. Însemnările spun că Leonardo i-a arătat cardinalului trei tablouri. Două din ele sunt uşor de identificat („John Baptist“ şi „Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana“), având frumuseţea subtilă şi delicateţea umbrelor şi luminii specifice ultimelor şi celor mai mari capodopere ale lui Leonardo. Cel de al treilea s-a arătat a fi un mister, secretarul cardinalului notând despre un anume „portret al unei doamne florentine, executat la cererea lui Giuliano de Medici“. Istoricii de artă dezbat şi azi dacă aceasta e sau nu prima menţionare a „Monei Lisa“. Cu siguranţă, perioada este cea potrivită. În 1517, Leonardo lucra la pânzele pe care le adusese cu el din Italia. „Fecioara cu Pruncul şi Sf. Ana“ fusese început, probabil, cu 10 ani înainte. Dar a văzut cu adevărat cardinalul „Mona Lisa“ în acea zi din 1517 ? Şi i-a dezvăluit Leonardo identitatea doamnei, soţia unui nobil florentin ? Sau amanta lui Giuliano, cel care, se spune, a comandat tabloul ? Sau, după cum a crezut Freud, că ar fi însăşi mama lui Leonardo ? Nu vom şti niciodată adevărul. Tot ce e clar e că invitaţia lui Francisc I a fost răsplătită de artist pe deplin. Regele nu a adus în Franţa doar pe cel mai mare artist al epocii, ci şi pe cel mai cunoscut tablou din lume.