Arta prin ani (8)

Continuăm periplul analitic prin lumea artei şi culturii, oprindu-ne la anul 1603. În acest an a murit regina Angliei Elisabetei I şi Mehmed al III-lea, sultanul Imperiului Otoman. Vom relata despre Europa, în pragul dintre epoca medievală şi cea modernă, dintre Renaştere şi Iluminism. Vom povesti despre artişti şi protectorii lor, despre prinţi, regine şi împăraţi, în această epocă, în care arhitecţii, pictorii şi muzicienii îşi slujesc stăpânii. Însă în acest an 1603 o parte dintre aceştia vor să caute altceva. Ei se gândesc mai puţin la prinţi, şi mai mult la publicul larg. ● În anul 1603 două mari naţiuni îşi schimbă conducătorul: în Japonia începe epoca shogunatului Tokugawa, iar la Londra Iacob I Stuart, vărul Elisabetei I, devine regele Angliei. Se continuă ca arta acestor culturi să fie dominată de putere şi autoritate, artiştii neavând nicio influenţă. Monteverdi şi Caravaggio lucrează pentru oricine îi plăteşte sau, în mod frecvent, pentru cine nu îi plăteşte. Dar există totuşi şi artişti care găsesc soluţii alternative: în Spania, Miguel Cervantes popularizează romanul, la Londra William Shakespeare se bucură atât de sprijinul protectorilor, cât şi al publicului. El are nevoie de aceasta, fiindcă nu a fost niciodată în relaţii bune cu regina Elisabeta I. În 1603, Shakespeare are 39 de ani. E un dramaturg prolific şi cu succes. „Hamlet“ i s-a jucat şi tocmai a scris „Totul e bine când se termină cu bine“. În 1603, protectorul lui este lordul Hunsdon, al cărui tată deţinea funcţia de lord şambelan. Shakespeare a scris pentru trupa acestuia şi a jucat în ea din 1595, 1603 fiind anul ultimei sale apariţii datate pe scenă, în „Sejanus“, scrisă de rivalul său, Ben Jonson. În ultimii patru ani, trupa Lordului Şambelan a jucat la unul din cele trei teatre principale din Londra, The Globe, la care Shakespeare este coproprietar. Trupa Lordului Şambelan joacă în mod regulat şi la Curte, dar n-a reuşit să ajungă la o relaţie strânsă cu regina. Aceasta nu-l favorizează deloc pe Shakespeare, iar noul monarh care i-a urmat este criticat de Shakespeare, în piesa „Măsură pentru măsură“, că nu-i place să-şi arate prezenţa supuşilor, drama fiind menită să-i trezească interesul noului rege asupra atitudinii sale. Ca monarh, Iacob vrea să-şi transforme Curtea într-un templu al artelor. La doar zece zile de la sosirea lui la Londra, emite decretul prin care compania lui Shakespeare devine trupa regelui. Pentru prima dată, compania se bucură de patronajul regal. În 1603, Londra e devastată de ciumă. Atât regele, cât şi actorii rămân departe de oraş. Însă anul următor, într-un teatru precum acesta, ei joacă mai multe spectacole pentru rege, inclusiv „Măsură pentru măsură“. Protectoratul lui Iacob e deosebit de important, mai ales că-i dă lui Shakespeare de două ori mai mulţi bani ca Elisabeta. Dar banii nu-l transformă pe Shakespeare în linguşitor. El ştie că publicul vine să-i vadă piesele indiferent de ce crede regele. Aşa că a scris apăsătoarea „Măsură pentru măsură“, o dramă fără soluţie. Această perioadă este foarte prolifică: favorurile regelui şi ale publicului îi permit să aleagă subiecte îndrăzneţe, ele fiind la limita dintre flatare şi satrizare. Indiferent dacă Vincentio are ceva din Iacob în el sau nu, e un personaj necugetat, ale cărui acţiuni duc aproape la dezastru, şi nici măcar la final nu suntem siguri că rămâne cu eroina din piesă: „Preascumpă Isabella, ştiu lucruri ce soarta îţi pot schimba. De vrei să mă asculţi, ce e al meu e al tău şi ce e al tău, al meu. Aşa că du-ne la palatul nostru şi îţi vom arăta adevărul ascuns, ce-ntreg îl vei afla.“ Acestea sunt ultimele replici ale piesei „Măsură pentru măsură“, iar răspunsul Isabellei rămâne neştiut. În 1603, e clar că echilibrul creator se modifică. Patronajul nobililor rămâne important, dar nu mai este esenţial. Teatrul lui Shakespeare depinde mai mult de publicul plătitor decât de favorurile regelui, iar în 1603 regele pare să fi făcut mai mult pentru dramaturg decât invers.