Respiraţii de utilitate

Dacă egoismul reprezintă primum movens al acţiunilor omeneşti, aceasta poate fi o idee baconiană de filosofie a omului care se cuvine a fi relevată. În cest sens, Francis Bacon a scris „Despre înţelepciunea egoistului“, în care face deosebire între egoismul omului înţelept şi egoismul omului fară minte: primul ducând la rezultate dorite, iar al doilea la rezultate nedorite. Astfel, Bacon în lucrarea citată trece puntea ce duce de la psihologie la morală, în care prin însăşi calculele egoiste punea interesul colectiv deasupra celui individual. Vizând natura ca natură, el emite idei de filosofie a ştiinţei cu predilecţie de pe poziţii materialiste. Prin romanul său utopic neterminat „Noua Atlantidă“ el s-a încumetat să facă pronosticări de viitor, ca navigaţia submarină sau zborul în aer, idei devenite de atunci realizări efective. Dar să vedem în continuare cum au evoluat fenomenele sub mintea şi mâna acelor oameni convinşi că unicul criteriu al adevarului se află în acţiunea „egoistă“ sau idealist-subiectivistă pentru randament şi utilitate.
Pragmatismul a apărut în S.U.A. în ultimul pătrar al secolului 19, ca prim autor avâmdu-l pe filosoful, logicianul, matematicianul şi naturalistul Charles Sanders Peirce, care îl numea „pragmaticism“. Peirce susţinea că ideile şi noţiunile sunt simple „credinţe“ care ne călăuzesc în acţiune, iar sensul unei idei este redusă doar la consecinţele ei practice (de unde şi „Principiul lui Peirce“).
Relaţia intimă între filosofia acţiunii şi cuplul „mitul utilului – criza idealului“ a rezultat din pragmatismul manifestat la începuturile sale ca luptă pentru descătuşarea experienţei din strânsorile teoriei speculative (Peirce), s-a axat apoi pe degradarea utilitaristă a teoriei (W. James) şi in extremis s-a angajat în tentativa de transformarea filosofiei dintr-o teorie a succesului particular într-o teorie generală a educaţiei (J. Dewey). În secolul 20 pragmatismul a devenit o nouă teorie a adevărului, plecată de la critica înţelegerii aristotelice a acestuia drept corespondenţă între cunoştinţele noastre şi starea de fapt a lucrurilor. Adevărul pragmatic nu se defineşte prin corespondenţa ideii cu ceea ce există deja, ci prin relaţia cu ceea ce încă nu există şi prin capacitatea de a orienta acţiunea umană spre obţinerea unor consecinţe viitoare. Pentru pragmatism adevărul este generat de acţiune. Însăşi enunţul „există Dumnezeu“, spune James în lucrarea citată mai sus, devine adevărat pentru acei care cred în acest enunţ, atunci când acţionând pe baza lui, obţin rezultate mai avantajoase decât în cazul când ar acţiona pornind de la supoziţia contrarie.
Menţionând morala pragmatică alături de cea a adevărului pragmatic, se poate sesiza că ele s-au revendicat drept bază filosofică pentru toate orientările utilitarist-tehnocratice din gândirea contemporană occidentală cu extensii pe mapamond. Randamentul pentru randament, productivitatea pentru productivitate şi eficienţa pentru eficienţă sunt reducţiile justificative ale structurilor sociale şi practicilor politice pragmatiste.
O perspectivă analitică critică a pragmatismului vizează un obiectiv dincolo de o anume specificitate spirituală sau politică „americană“. Reacţia pragmatistă iniţială împotriva raţionalismului metafizico-speculativ a descins în decursul vremii într-o nouă filosofie a raporturilor dintre om şi lume în condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnice. Pornind de la afirmaţia lui Peirce cum că „metafizica este mai mult un subiect curios decât folositor“, pragmatismul reprezintă filosofia „noului spirit tehnic“(A. Moles), instrumentul de justificare a practicilor politice tehnocratice, sub care omul apare ca sacrificat pe altarul randamentului tehnologic substituind creşterii economice cu finalitate umană proiectul tehnocratic al creşterii ca scop în sine. Un alt considerent care conferă analizei critice a pragmatismului o dimensiune nouă în contextul confruntărilor ideologice de la sfârşitul secolului 20 îl reprezintă faptul că marxismul şi pragmatismul sunt ambele filosofii antispeculative, adică „filosofii ale acţiunii“. Neotomistul I. M. Bochenski a afirmat despre materialismul dialectic că este impregnat de o viziune pragmatistă, din care reiese că e adevarat ceea ce duce la succes; iar Jacques Mantoy remarcă: „marxismul este un fel de realism pragmatist“. După aceste argumente, putem înţelege simplu de ce pragmatismul holisto-marxist a căzut, rămânând pragmatismul individualist drept calea esenţială de analizare a problemelor reclamate de viaţă, luându-se ca punct de plecare experienţa individului, pus mereu în faţa unor „situaţii problematice“ (J. Dewey) şi care este nevoit să gândească pentru depăşirea dificultăţilor.
În lucrarea „Pragmatismul“, William James introduce termenul metaforic de „Cash-Value“ (valoarea de bani peşin), devenit conceptul-pivot al noii sale metodologii. Prin transferarea acestui termen în filosofie direct din lumea afacerilor, James susţine ideea materialităţii lumii sau a cauzalităţii prin formula: „metoda pragmatică (…) consistă în a deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii, categorii, necesităţi propuse şi de a ne întoarce spre lucrurile ultime, rezultate, consecinţe, fapte“. James, înainte de a determina dacă un enunţ filosofic dat este adevărat, consideră că mai întâi trebuie să determinăm ce „cash-value“ dobândeşte enunţul, iar valoarea în bani peşin a ideilor noastre este detectabilă în utilizarea pe care ideile o pot dobândi.
În încheiere, această „filosofie a vieţii“ pentru care „pragma“ este paradigma raţiunii, poate fi reprezentată de îndemnul lui Georg Simmel – „Mehr Leben!“, completând-o cu o anecdotă a lui W. James ce vine să elucideze sugestiv situaţia actuală a pragmatismului: „Un crab ar fi indignat dacă ar şti cu ce dezinvoltură îl clasaţi printre crustacei. Sunt eu însumi, ar striga el; eu însumi şi nimic altceva“. Cât despre „puterea ştiinţei“ baconiene, se poate deduce din sfârşitul „criogenic“, propriu şi figurativ, al vieţii sale „egoist-înţelepte“ consacrată „interesului colectiv“ nu unui adevăr utilitarist-solipsist ce dispare din însăşi cauza sa subiectivistă o dată cu individul în sine.