Arta prin ani (7)

Pentru ultima parte a incursiunii noastre ne reîntoarcem în Europa, dar nu la cultura Bisericii, ci la cea princiară. Vom merge la una din Curţile din Italia, centrul ştiinţei renascentiste. Acţiunile lui Luther din 1517 au discreditat autoritatea Bisericii Catolice. Se apropie şi sfârşitul: şi pentru Curţile princiare şi pentru rafinaţii lor membri. Diplomatul, administratorul şi soldatul Baldassare Castiglione, al cărui portret l-a imortalizat Rafael, a primit o însărcinare. Alfonso i-a cerut să scrie un tratat despre calităţile curteanului ideal. Răspunsul lui Castiglione, cartea numită „Curteanul“, este cea mai reprezentativă operă literară renascentistă. Castiglione a început s-o scrie când Francisc I a invadat Italia, îngrijorat în faţa acestui pericol. Cartea lui e o celebrare a modului de viaţă italienesc, ameninţat acum. În 1517, Castiglione e la Mantova, scriind prima versiune a cărţii. Gândurile sale însă sunt îndreptate sătre sud, spre palatul din Urbino, unde l-a slujit pe ducele Guidobaldo. Palatul din Urbino e una din capodoperele Renaşterii şi decorul perfect pentru opera lui Castiglione. El a fost construit de tatăl lui Guidobaldo, mare protector al artei. Cabinetul privat al acestuia e decorat cu panouri minunate de Botticelli. „Era mai mult un oraş, decât un palat“, scria Castiglione. „Curteanul“ e un ciclu de patru conversaţii între mai mulţi domni şi doamne de la curtea din Urbino. Fiecare întruchipează purtarea cuvenită la Curte. Cartea expune virtuţile omului multilateral, cel care ar fi numit azi „omul renascentist“. Acest om trebuie să fie preocupat de artă, ştiinţă, război, dar şi de standardele morale şi estetice. El este urmaşul firesc al cavalerului medieval. Castiglione e conştient totuşi că prezintă o versiune utopică, o imagine idealizată a prietenilor săi şi a vieţii lor. Astfel el scrie: „M-am întrebat de multe ori care e originea unei anumite greşeli. O greşeală făcută fără excepţie, ce poate fi socotită aproape firească. Greşeala de a lăuda trecutul şi dispreţui prezentul“. Manuscrisul lui Castiglione avea să fie tipărit în 1527, cu un an înainte de moartea autorului. Textul cărţii însă i-a supravieţuit cu mult. Tradusă în întreaga Europă, „Curteanul“ va avea o mare influenţă. William Shakespeare şi Ben Jonson se vor folosi de ea pentru a descrie o Italie pe care n-au văzut-o niciodată. Iar orice gentilom va căuta să imite modelul idealizat al curteanului. Deci, cartea lui Castiglione întruchipează principiile seculare ale Renaşterii. Faţă de alte creaţii artistice, ea nu este produsul catolicismului. În 1517, în întreaga lume religia domină arta. Arhitectura sud-americană e inseparabilă de zei. Muzica lui de Prez poate fi înţeleasă doar din optică religioasă. Statuile din Benin sunt legate de spiritualitatea acestui loc. Grădinile japoneze vor dăinui peste secole. Şi Leonardo lucrează într-un context religios, dar nu se limitează la el. El va rămâne în istorie ca un geniu, nu ca un slujitor al Domnului. Dar aceasta înseamnă să privim dincolo de 1517, înspre viitor.