Cartea Morţii

Cel mai mare mister al omenirii este moartea. Shakespeare a numit-o „ţara necunoscută“, ţinutul „de unde nimeni nu se mai întoarce“. Toate culturile lumii au analizat-o şi s-au mirat de finalitatea ei. Însă nicio cultură nu a dezlegat misterul final. Totuşi, într-un colţ îndepărtat de lume, o civilizaţie susţine că ştie exact ce se întâmplă după moarte. Aceasta spune că răspunsurile se află într-o carte misterioasă, veche de 1.200 de ani, intitulată „Cartea tibetană a morţii“. Ea poate fi înţeleasă ca un ghid, o orientare pentru toţi cei care doresc să găsească sensul final al vieţii şi experienţele Vieţii de Apoi. După unii, Cartea tibetană a morţii este primul manual, utilizat pentru călătoria decedatului în Lumea de Dincolo, cu sfaturi de zi cu zi. Secole la rând cartea a fost ţinută secret într-un tărâm atât de izolat, încât a fost denumit „Regatul interzis“. Dar, la începutul secolului XX, americanul Walter Evans-Wentz, folclorist cu studii la Oxford, a plecat singuratic într-o căutare spirituală. A călătorit prin Europa, Arabia, India, ajungând în cele din urmă la graniţa Tibetului, la poalele celor mai înalţi munţi din lume. Acolo, într-o mică mănăstire, a fost primul occidental care a descoperit cartea ce dezlega misterul Vieţii de Apoi: un text profund spiritual care furnizează multă experienţă, fiind astfel un text ştiinţific, având concomitent şi o bună orientare filosofică. Timp de trei ani, Evans-Wentz a contribuit la traducerea textului, pe care l-a publicat în 1927. Astăzi misterioasa carte se găseşte în toate marile librării, tradusă în câteva limbi şi are ca susţinători de la actori hollywoodieni până la Dalai Lama. Scrisă în secolul VIII, Cartea tibetană a morţii e descrierea experienţei prin care o trece fiecare om în Viaţa de Apoi, o experienţă numită de tibetani „Bardo“. În budismul tibetan se pune accent pe ideea de moarte. Omul consideră că viaţa sa în fapt e importantă, însă mai importantă e viaţa de după moarte. În mod incitant, povestirile din Cartea tibetană a morţii se potrivesc descrierilor făcute de cei intraţi în moartea clinică pe masa de operaţie, aşa numita „experienţă aproape de moarte“, în care bolnavul vede o lumină albă orbitoare şi seducătoare, descrisă în textul cărţii cu o precizie uluitoare. Seducţia acestei lumini face ca pacientul, adus de medic la realitate, să aibă în suflet o nemulţumire că a fost rupt din acea „realitate“ trăită. Într-un oraş modern occidental, ca şi într-un sat tibetan îndepărtat, misterul morţii este acelaşi pentru întreaga omenire. Moartea a sosit într-un mic sătuc din Tibet. Momentul putea fi ieri sau putea fi acum două secole. În Tibet, ritualul funerar a rămas acelaşi de cel puţin 600 de ani. Un tânăr a murit în sat. Familia îl jeleşte şi începe pregătirea înmormântării. Mama celui mort i-a chemat pe călugării budişti locali sau lama. Călugării vin lângă cadavru să-i citească din Cartea morţilor. Cuvintele lor îl vor ghida pe defunct în înfricoşătoarea Lume de Dincolo. Experienţa va fi înspăimântătoare. În Bardo, ei văd diferite lumini, diferite imagini, multă confuzie şi multă teamă. Numai Cartea tibetană a morţii poate conduce sufletul, în siguranţă, către o nouă viaţă. Pentru a înţelege puterea Cărţii tibetane a morţii, trebuie mai întâi să-i înţelegem rădăcinile. Tibetanii practică o formă de budism, una din marile religii asiatice. A început cu 500 de ani înainte de Naşterea lui Iisus cu învăţăturile unui sfânt indian cunoscut ca Buddha sau Cel Luminat. Budismul este o tradiţie veche de 2.500 de ani. În acest timp a circulat şi a fost asimilat de culturi diverse, chiar foarte diverse. Din Afganistan, acum 1.500 de ani, până în Coreea de Nord, Siberia, Asia de Sud-Est, Sri Lanka, China şi Tibet. Dar, în ciuda diversităţii şi gamei largi de învăţături, în tradiţia budistă există câteva teme fundamentale. Credinţa de bază a budismului este adevărul simplu, dar profund. După budişti, suferinţa este provocată de dorinţă şi ignoranţă. Dar suferinţa poate fiînlăturată prin meditaţie, studiu şi compasiune. Budismul nu este numai o religie, ci şi o filosofie. Budiştii pun accent pe două lucruri: compasiunea şi înţelepciunea. După acumularea acestor două lucruri, omul devine luminat. Conceptul de bază pentru toate temele de budism este reîncarnarea, ideea că, după moarte, omul renaşte. Acest concept este însoţit de ideea de karma, credinţa că faptele bune şi rele din această viaţă vor fi plătite în Viaţa de Apoi. Scopul budismului este detaşarea de karma şi eliberarea de suferinţă. Dar Cartea tibetană a morţii promite o scurtătură spre eliberare. Ea conţine tehnicile de eliberare a conştiinţei din trupul mortului pentru ca acesta să ajungă într-un tărâm mai bun. Secole în şir secretele cărţii au fost păzite în Munţii Himalaya, până când au fost publicate în limba engleză, la începutul secolului XX. Din 1927, ea se tipăreşte încontinuu. S-au făcut şase sau chiar mai multe traduceri din limba tibetană. De aceea ea continuă să stârnească imaginaţia occidentalilor, devenind şi mai celebră în 1964, când un guru în stare psihedelică, Timothy Leary, a retradus-o, afirmând că textul sacru este descrierea ideală a stării pe care o ai sub influenţa substanţelor halucinogene. Cartea morţilor se regăseşte în cântece ale formaţiei The Beatles, filme de la Hollywood, sloganuri ale culturii pop şi în modă. În acestea s-a aflat misterul simplu, dar puternic al unei culturi străvechi, preluate şi „prelucrate“ de natura lui Homo religiosus.