Primesc într-o zi
un apel telefonic cu numar ascuns
şi-mi pun întrebarea, dacă să răspund sau
nu. Hai să răspund. Cine credeţi,
că era? Domnu’ Nicu, asistentul medical
de la DCP, care ieşind la pensie a hotărât împreună cu ceilalţi colegi, ieşiţi şi ei la pensie, să de adunarea la un restaurant. O acţiune şi un gest nemaipomenit, având în vedere, că după încetarea raporturilo de serviciu, deci ieşirea la pensie, nu te
mai bagă nimeni în seamă şi parcă eşti tratat ca pe un obiect nefolositor şi cam dus pe apa sâmbetei. Acestă mică întrunire a fost, zic eu, din punct de vedere emoţional, cine ştie să preţuiască asta, un moment pr care ar trebui să-l facem cât mai des, pentru unii dintre noi suportă mai greu această marginalizare şi asemenea reântâlniri nu fac decât să mai savurăm din când în când bucuria revederii cu cei care mai sunt în viaţă, pentru că mulţi dintre colegii noştri au ales o altă cale, fără de întoarecere. Aşa că dragi prieteni (actuali şi foşti colegi) ţin să vă mulţumesc şi pe acestă cale şi în nume personal şi în numele celorlalţi, care nu au avut timp, pentru că timpul s-a scurs şi se scurge aşa de repede, că nici nu ne-am dat seama, când ne-am trezit azi dimineaţă că aseară am avut un vis frumos. Parcă mai ieri eram, şi noi cei care acum avem peste 50-60-70 de ani, cu toţii la serviciu şi pe lângă activităţile zilnice desfăşutate mai făcea şi altfel de boroboaţe. Acele păţanii tinereşti, probabil că nu o să le uităm prea curând şi sunt fericit, cănd, întâlnindu-mă cu veghii colegi de breaslă ne mai depănăm cu sârg şi mândrie poveşti de un asemenea gen. Plăcute clipe se desfăşoară fotografic prin faţa ochilor înlăcrimaţi ai unora dintre colegi. Amintiri, totuşi plăcute în aceste momente, cu toate că la timpul de atunci s-au întâmplat şi necazuri şi de toate, dar acum, la o vârstă când timpul de gândire este mai profund, avem ocazia şi înţelepciunea bătrâneţii, să le trecem cu vederea, pentru că nu luăm nimic cu noi pe lumea cealaltă. De ce să nu privim şi realitatea existenţei umane, pentru că naşterea este primul semn că ne îndreptăm de la primele clipe ale vieţii spre capătul opus acestei. Nu dau definiţia acestei ecuaţii, pentru că nu-i un cuvânt, care să ne facă plăcere. Am reîntâlnit foşti colegi, care mai ieri au fost şefi, subalterni, dar care sincer să fiu, i-am întâmpinat cu bucurie şi mult respect. Probabil că mulţi nu şi-au dat seama, de pensionari vorbesc, că parcă mai ieri ne ciondăneam prin birouri şi pe holurile instituţiei şi toate astea, mecanic vorbind, le făceam pentru ca treburile, pentru care eram plătiţi să meargă bine şi să nu dăm ocazia altora să ne arate cu degetul (la modul negativ vorbind). Să trăiţi mulţi ani şi voi şi familiile voastre!
Mai multe sumare despre Revedere