Nu sunt om arogant
ca Victor Ciutacu, nici deştept ca Vadim Tudor
şi nici frumos ca Necula Răducanu, dar sunt totuşi un om cu mult bun simţ şi-mi văd cu mândrie lungul nasului, dar asta nu face
din mine o persoană publică, pentru simplul motiv
că nu mă dau în vânt după a ieşi în faţă cu orice preţ şi în orice împrejurare. Vă rog să nu-mi luaţi în nume
de rău comparaţiile de mai sus, dar astea mi-au venit în minte şi cred totuşi că nu am greşit cu nimic, nimănui şi nici nu le-am pătat imaginea celor menţionaţi, cu atât mai puţin a lui Rică Răducanu, pentru care am o stimă şi un respect deosebit faţă de dumnealui. Mulţi oameni simpli au lăsat în urma lor, cu mândrie, multe lucruri, pe care unii cât s-ar strădui să ne arunce minciuni şi gogoriţe tot nu ar rezolva mare lucru. De multe ori, pentru popor rămân amintirile şi faptele oamenilor simpli, pentru că sunt mai bine înţeleşi şi nu
se întrec în vorbe academice, pe care uneori nici
cei care le aruncă nu le înţeleg, dar asta-i altă mâncare de peşte. Omenia se învaţă şi din cei şapte ani de acasă şi din convieţuirea cu cei din jur şi dacă nu mai ai şi un pic de bun simţ se cam duce totul de râpă. Unii oameni s-au văzut peste noapte şi frumoşi şi deştepţi şi probabil că de aici vine şi aroganţa exagerată coroborată cu nesimţirea. Nu degeaba se zice, că a fi om e lucru mare, dar tot omul face omenia, aşa că de multe ori nici cei şapte ani de acasă nu ajung ca să te comporţi ca un om normal şi salutat şi stimat de cei din jur. Ai fost şi eşti om toată lume îşi scoate pălăria în faţa ta. Este o mare cinste şi onoare, ca atunci când mergi pe stradă sau oriunde auzi din mulţime: să trăieşti nea cutare! Parcă ţi se umple inima de bucurie şi de multe ori îţi dau lacrimile (este şi firesc) că nu ai fost uitat de cei numiţi oameni.
Mai multe rezumate despre Omenia