Existenţe cumulate

„Holismul“, concepţia despre societate care face ca „întregul“ (corpul social) să prevaleze asupra „părţilor“ (indivizii) în aşa măsură, încât accentul să fie pus pe un dinamism unitar, după unii sociologi, reuşeşte mai bine decât societăţile individualiste să se integreze într-un ansamblu ierarhic şi stabil de elemente diverse şi contradictorii.
Ca definiţie generală a „comunităţii“, putem spune că aceasta reprezintă un grup de indivizi uniţi prin valori şi interese comune. Distincţia explicită între „comunitate“ (Gemeinschft) şi „societate“ (Gesellschaft) este datorată sociologului german contemporan F. Tönnies. „Comunitatea“ reprezintă „comunitatea de sânge“, al cărei model iniţial este familia, dar care poate cuprinde şi prietenii şi vecinii. Ea constituie „forma organică“ a vieţii sociale în măsura in care individul este inserat nativ în acest întreg format „care îi preexistă“ şi pe care nu îl alege. „Societatea“, dimpotrivă, reprezintă produsul voinţei reflexive de a se asocia în vederea interesului, rodul unui calcul economic (relaţii de schimb şi de comerţ). Acest întreg provine din organizarea artificială, voluntară şi conştientă a părţilor.
Potrivit interpretărilor filosofice holiste de veche tradiţie, totalitatea (sistemul) este determinat de relaţiile care se stabilesc între elementele ce-i sunt subordonate şi nu de natura acestora. În antichitate, interpretările holiste evoluau adesea spre o imagine „panholistă“, sintetic totalizatoare, monistă asupra universului, conceput ca un mare întreg care subordonează interactiv nu numai totalitatea obiectelor şi fenomenelor naturale, ci şi omul, sub forma unei unităţi indivizibile om-natură sau om-univers. În filosofia modernă, ideea de întreg este concepută ca principiu de alcătuire şi ordonare a fenomenelor, ca tendinţă de integrare a părţilor în sistem, modelul unei asemenea interpretări oferindu-l pentru prima oară conceptul german de „Gestalt“ („structură“, „configuraţie“).
În lucrarea „Holism şi evoluţie“(1926), Jan Cristian Smuts are un aport remarcabil la întemeierea metodologică a holismului modern. Considerând holismul ca principiu al tendinţei generale către „sinteză“ a universului în ansamblu şi ca principiu al cunoaşterii, el deduce câteva idei de bază pentru caracterizarea conceptului de sistem şi a dialecticii relaţiilor dintre „întreg“ şi „parte“: întregul există prin părţi şi părţile prin întreg; sinteza întregului şi părţilor se reflectă ân caracterul holistic al funcţionării părţilor, existente de asemenea ca întreguri. Smuts, pe baza relaţiilor de subordonare a sistemelor, deduce o imagine dialectic-holistă asupra „diacroniei“ universului în ansamblu, înţeles ca un ansamblu infinit de universuri, precum şi principiul structurării progresive (de la simplu la complex) a acestuia („selecţia holistă“), al cărui rezultat este creşterea capacităţii de organizare şi de omogenizare a universului, exercitată din ce în ce mai pronunţat la nivelele sale superioare de organizare (biologic, social şi uman). Prin schema „selecţiei holiste“, Smuts evoluează teoretic pe linia unor concluzii neovitaliste, care aplicate mecanic la structura şi dinamica vieţii sociale, conduc la un integralism sociologic.
Un alt autor, L. von Bertalanffy, prin intermediul conceptului de „organism“, considerat ca un sistem deschis, aplicat în primul rând în biologie, a ridicat principiul holismului la nivelul unei „teorii generale a sistemelor“(1945). Cercetând „izomorfismul“ sistemelor şi corelaţiile dintre „structura şi funcţiile“ acestora, teoria sistemelor permite integrarea unor vaste domenii de realitate şi oferă fundamente logice pentru elaborarea unui „sistem unitar al ştiinţei“, precum şi premise pentru o pronunţată şi avantajoasă reducţie metodologică cu aplicabilitate nu numai la disciplinele ştiinţifice ontologice tradiţionale (fizică, biologie, psihologie, sociologie), ci îndeosebi la disciplinele tehnologice şi acţionale, de tipul teoriei organizării, ştiinţei conducerii, teoriei educaţiei etc. Alături de Bertalanffy, reprezenţanţii de seamă ai holismului pe plan metodologic sunt : O. Spann, care dezvoltă un sistem holist cu aplicaţii în domeniile economiei şi sociologiei; L. Gabriel, care a oferit (1956) o sinteză metodologică a „Gestalt“-ului logic; R. G. Jones, autorul unei teorii generale a integrării cu aplicaţie la structurile educaţionale (1964); J. Gebser, care a încercat (1966) o aplicare a principiului holist în domeniul filosofiei culturii, la explicarea structurilor conştiinţei etc.
Fără să fi renunţat la unele orientări panholiste, şi deci la construirea speculativă a unor imagini de ansamblu asupra universului (conceput ca un „super sistem“, caracterizat printr-o „grandioasă unitate“) care ar exclude orice divergenţă între părţile componente, implicit pe plan social între diversele grupuri şi clase sociale (sugerându-se în această perspectivă şi ideea raţionalităţii armoniei sociale, a concilierii claselor), invocându-se în acest sens şi unele spirite neotomiste sintetizatoare ca Pierre Teilhard de Chardin şi Pietro Ubaldi, holismul contemporan se defineşte tot mai mult ca o metodologie generală, ca o concepţie preocupată de relaţia dialectică dintre întreg şi parte în structura sistemelor, de tendinţa către întreg a fenomenelor, de legile mecanismului obiectiv al integrării şi omogenizării acestora, precum şi de semnificaţia sintezei în gândirea teoretică, de manifestare a principiului holist în domeniul cunoaşterii.