Luptătorii invizibili ai CIA (2)

În 1979, ayatollahul Khomeyni a iniţiat o revoluţie islamică care l-a înlăturat pe şah. Răzbunarea a luat forma unui atac asupra ambasadei SUA. Se poate subânţelege că pe vremea aceea CIA înţelegea suficient cultura Iranului, în sensul că acea mişcare religioasă dobândea avânt. Atunci, Khomeyni a iniţiat un „jihad“, un razboi sfânt, împotriva Satanei: SUA. Reculul s-a simţit din nou în anul 1983. Şiiţii susţinuţi de Iran au pus bombe la ambasada SUA din Beirut, cartierul general al CIA în Liban. Au murit aici 63 de oameni, din care 9 erau angajaţi ai CIA. Acum agenţia avea de-a face cu un nou inamic, greu de găsit, încă şi mai greu de distrus. Dilema era găsirea soluţiei eficiente. Represaliile violente puteau provoca un nou recul. Problematică era şi recrutarea agenţilor care să se infiltreze. Un agent infiltrat, putea fi pus în situaţia de a ucide un coleg pentru a fi cât mai cameleonic. Însă, CIA avea opţiuni limitate. Nu putea folosi aceleaşi tactici ca teroriştii. Iranul nu era singura problemă. Libianul Mu’ammar Gaddafi era „naşul“ terorismului în Orientul Mijlociu. CIA a înţeles cât de greu va fi să lupte cu el. Odată s-a reuşit a se amplasa de către agenţii americani a unui microfon, un dispozitiv de urmărire, într-un loc unde un grup de terorişti plătiţi de libieni plănuiau un atac terorist asupra unui avion civil. Microfonul era din păcate mai aproape de un frigider zgomotos decât de cei care vorbeau, faptul soldându-se cu o catastrofă aviatică. Timp de un deceniu oamenii lui Gaddafi au înfăptuit multe atrocităţi: de la atacul din aeroportul de la Roma până la masacrul de Crăciun în 1985, când au murit 19 oameni în aeroporturile din Viena şi Roma. Preşedintele Ronald Reagan şi directorul CIA William Casey au decis să reorganizeze agenţia de informaţii pentru a lupta cu terorismul. Preşedintele american făcea presiuni asupra lui Casey, cerând ca CIA să aibă rezultate mai bune în lupta cu terorismul. Agenţia s-a pus astfel pe treabă, elaborând un plan de acţiune: au reorganizat CIA creând secţia antiterorism. În plan se prevedea o nouă birocraţie şi o abordare mai agresivă. În 1986, avioane americane au bombardat Tripoli şi reşedinţa lui Gaddafi, ca represalii pentru un atac terorist într-o discotecă din Germania. După această acţiune, preşedintele Reagan a menţionat: „Piloţii forţelor aeriene şi navale ale SUA au vorbit regimului libian în limba pe care Gaddafi pare s-o înţeleagă.“ Libia a susţinut că au murit 37 de civili, inclusiv fiica vitregă a lui Gaddafi, însă Gaddafi a supravieţuit. După concepţia Orientului Mijlociu, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, acea acţiune a fost considerată de către guvernul libian o datorie de sânge ce trebuia plătită. În decembrie 1988, un avion Pan Am s-a prăbuşit la Locherbie, în Scoţia. Şi-au pierdut viaţa atunci 270 de oameni nevinovaţi. Vina a căzut pe libieni, deşi erau bănuiţi şi sirienii. Lupta cu terorismul a fost pentru CIA o şansă ca să recâştige încrederea după ani de zile de respingere. Dar aceasta însemna folosirea unor metode care puteau afecta agenţia. La începutul anilor ’80, pentru a lupta cu teroriştii şiiţi ai lui Khomeyni, SUA a apelat la un aliat periculos: dictatorul irakian Saddam Hussein. S-a ajuns la concluzia că pentru a scăpa de terorişti e necesară colaborarea cu ticăloşii, dar fără a se ajunge la înrudire cu aceştia…